● One Battle After Another (SUA, 2025), de Paul Thoman Anderson.
Cînd grupul anarhist French 75 se destramă după un raid eșuat, „Ghetto“ Pat (DiCaprio) devine Bob Ferguson și dispare la frontieră: revoluționar de profesie, vede lupta ca rol. Partenera sa, Perfidia (Teyana Taylor) – o „Elena din Troia“ rescrisă – descarcă mitraliera și îşi revendică legenda: „Bitch, I felt like Tony Montana!“. E momentul cînd revolta virează în mit pop, iar cauza, transformată în scenografie, îi anunţă hybris-ul. 16 ani mai tîrziu, Bob şi fiica lor sînt reperați. Trecerea timpului nu a schimbat prea mult. Sensei Sergio St. Carlos (Del Toro) comprimă totul în slogan – „No fear. Just like Tom fucking Cruise!“ – şi face ca libertatea să devină performativă; nu drept, nici responsabilitate civică ori risc moral. Răpirea fiicei îl scoate din ascunzătoare pe Bob și oferă sens alergării lui prin această înscenare. Doar aici, crimele și exploziile încetează să mai fie decor, căpătînd semnificație și corp, pentru că nu mai servesc idealurilor, ci obiectivului imediat al recuperării fetei. E singurul loc unde spectacolul cedează și rămîne o restanță de real. La polul opus, colonelul Steven J. Lockjaw (Sean Penn) intră în conventul medieval-administrativ și bifează procedura: trupe aliniate pun măicuțe în genunchi, cu fața la zid – invadare, standardizare, umilire. Diferența e clară: primii trei estetizează sfidarea (imagine, postură, slogan), în timp ce Lockjaw întruchipează dominația (protocol, lanț de comandă, rușinare rituală). O luptă după alta nu descrie realitatea, ci o proiectează: Paul Thomas Anderson (PTA) își construiește deliberat această lume-platou de frontieră în care ideile se validează ca imagine. Libertatea devine cascadorie, revoluția – brand, masculinitatea – procedură; forma e şi ornament, şi motor diegetic, iar personajele trăiesc cu conştiinţa show-ului pe care îl produc. Adaptare liberă la Vineland (Pynchon), filmul păstrează din sursă obsesiile paranoide și le aduce în prezentul nostru: etno-fascismul ca normă de fundal, contracarat de radicalism militant-anarhic de stînga. De la Reagan pînă azi? Nimic mai mult decît o amplificare: autoritatea și-a rafinat tehnicile de a cartografia, izola și neutraliza abaterile, a învățat limbajul rezistenței, l-a integrat în manuale și acum îl întoarce, procedural, împotriva celor care îl pronunță.
Modelul e recognoscibil: tradiția activismului violent american (de la Weather Underground încoace, anii ’60-’70) reapare aici ca ritual și iconografie reciclate. Iar revoluția e noua religie, dar cu studioul drept altar și publicul drept congregație. PTA reia tiparul de sectă din The Master (2012): ambele tabere funcționează pe bază de veneraţie, unde credința se întreține prin vizual. Revoluționarii au lider, ceremonie și liturghia sloganului; statul/milițiile răspund cu ierarhie, proceduri-inițiere și excomunicare. Sensei e maestrul charismatic care promite „no fear“ ca stare de grație, Lockjaw e marele preot al ordinii, Perfidia devine icoană (imperfectă: a trădat cauza – sau nu?), iar Pat/Bob joacă în afara cultelor, acționînd din reflexul de tată. Diferențele doctrinare contează mai puţin decît asemănarea structurală: aceeași nevoie de predică, rit și disciplinare. Pat & Perfidia sînt aşezaţi sardonic pe axa inaugurată de Bonnie and Clyde (1967) – practic, actul de naștere al Noului Hollywood, curentul care a fisurat Codul de Producție, a normalizat antieroul și violența stilizată, a legitimat amestecul glamour-sînge și a vorbit pe limba noii generații: Peckinpah, Scorsese, Coppola, Altman, De Palma, cu reverberații pînă la Tarantino și la estetica globală crime-cool. La PTA, mitul nu mai sparge coduri, ci vine preambalat: bereta, postura, romantizarea fugii – toate, icoane. Dacă B&C transforma delincvenții în figuri pop, aici pop-ul e matricea narațiunii: cuplul de afară-lege funcționează ca formulă moștenită care produce aceeași fascinație și convertește din nou revolta în imagine de consum. Maniera stilistică – peliculă 35 mm, IMAX, muzică – e aici cal troian, pentru că te încîntă ca să-ți arate cum estetica înghite ideologia. Prin voluptate și rușinea ei, PTA îți dă senzația, apoi îți arată cum a fost fabricată.
Personajele își aleg modele pop ca busolă – poza ia locul doctrinei –, consolidînd SUA ca întîia țară-Disneyland, model apoi exportat global. Confuzia dintre decor și lume face ca toate aceste spaţii să nu fie doar real și doar ficțiune. În ce sens? Simulacrul redefinește palpabilul pînă cînd diferența ajunge irelevantă. Iar noi, pelerini fericiți, bifăm experiența la ieșire. Aici intră Baudrillard, în versiune rockstar (teoria a fost înghițită de spectacol și devine ea însăși imagine): contracultura, odată ambalată, finanțează sistemul pe care pretinde că îl neagă. Tricoul Fuck the system cumpărat la mall, experiența-protest în 4DX (scaunul te zgîlțîie, sporind iluzia participării), replica-brand strigată la ieșire – toate sînt mărfuri care învîrt aceeași roată: îți dau simularea revoltei, îți livrează catharsis-ul participării, iar sistemul încasează capitalul. Disneyland e declarat imaginar ca să credem că restul e real; de fapt, maschează dispariția concretului. O luptă după alta apasă exact această supapă: îți lasă indignarea să se consume în spectacol și îți arată, cu o ironie rece, bonul fiscal al revoluției consumate. Fluxul de ştiri confirmă: pe 29 septembrie 2025, Casa Albă anunță un tarif de 100% pentru filme produse în afara SUA. „Ni s-a furat industria“: exteriorul e amenințare, protecția e reprezentaţie, iar cultura e reîncadrată ca politică industrială. Piețele reacționează, riscul de retorsiuni bate la uşă. PTA parcă anticipează exact acest pas – show-ul legitimează protecția, protecția alimentează show-ul – şi construieşte o satiră pendulantă: susține o clipă ideile pe care le propune (ca să te tragă înăuntru) și apoi le aruncă în aer, ca să te trezească. Îți vinde coolness-ul violenței, apoi îți arată costul moral. Îți promite „Elena“, apoi mută accentul pe structuri (stat, miliții, economie de frontieră). Îți dă „no fear“, apoi îți dezvăluie mecanismul care produce sentimentul. În ultimă instanță, O luptă după alta nu susține și nu neagă idei, ci le înscenează. Îți spune, cu o cruzime tandră: iată decorul, iată luminile, iată replicile-brand. Tu decizi dacă joci în continuare piesa sau dacă, măcar pentru o secundă, cobori din rol. Aici clocoteşte magma: filmul te absoarbe fără scăpare și preface desfătarea formei într-o oglindă implacabilă a complicității. Ştii că nu e bine, dar aderi, fascinat, în continuare.
Ion Indolean este critic de film.
.jpg)
