● Weapons (SUA, 2025), de Zach Cregger.
Într-o comunitate americană privilegiată, toţi elevii unei clase (în afara unui băieţel traumatizat) dispar noaptea, la aceeaşi oră: 2,17. Diverse imagini înregistrate îi arată pe copii cu mîinile întinse paralel cu solul, fugind frenetic în linie dreaptă, fără să pară că mai raţionalizează. Într-o lume obişnuită cu notificări şi alarme, copiii par somnambuli ai unui timp programat: nu decid, ci execută. Gestul nu ţine de mister, ci de o procedură care îţi intră în corp ca un refren. Săptămînile trec, iar nimeni, cu atît mai puţin autorităţile, nu poate înţelege ce s-a întîmplat şi unde au putut ajunge. Scenariul funcţionează pe modelul perspectivelor multiple, unde aceleaşi aproximativ două zile (cam la o lună după incident) sînt reluate din diverse puncte de vedere, pentru a încerca să construiască, în stil detectivist, un fel de ghicitoare – sau o microistorie: învăţătoarea implicată, acum luată în colimator (sînt scoase la iveală antecedente văzute dintr-o dată ca nefireşti: cam ataşată de elevi, singuratică, uşor alcoolică); părintele vigilante şi autonom care nu (mai) are încredere în instituţii (la şcoală ia cuvîntul deranjat, la poliţie se plînge recurent); directorul prea nepărtinitor (gay, prietenos, birocrat); homeless-ul stîngaci şi ghinionist; ofiţerul dilematic şi confuz în legătură cu propria existenţă dărîmată etc.
Regizorul Zach Cregger împrumută atît tipologii, cît şi structuri de gen. În cartier, tot ce pare minunat, aşezat şi liniştit e răsturnat de acest eveniment tragic şi bizar, de ajuns pentru a scoate la iveală sincope, monştri, schelete din dulap. Numai că întîmplările şi justificările rămîn reduse: nu aflăm motivaţii clare, ci mai degrabă totul se păstrează la nivel de aluzie. Ce a făcut atît de grav profesoara Justine (Julia Garner) – poate doar prea sufletistă şi implicată? – pentru a primi acum oprobriul public? De ce poliţistului Paul (Alden Ehrenreich) îi vine atît de greu să mai ţină la soţia sa entuziastă, care e şi fiica şefului său, căpitanul Ed (Toby Huss)? Din ce lipsă emoţională Archer (Josh Brolin), tată protectiv şi dispus să meargă pînă în pînzele albe, nu i-a putut spune propriului fiu măcar o dată că îl iubeşte? De ce mama uneia dintre elevele dispărute nu vrea să îi arate security footage-ul propriei case lui Archer, dar totuşi soţul ei o face fără ezitare? Şi, poate, principala pistă contrafăcută la care nu primim răspuns se leagă de apariţia, iniţial misterioasă, dar repede lămurită, a lui Gladys (Amy Madigan) – presupusa mătuşă a lui Alex (Cary Christopher), singurul elev rămas –, vîrstnică ciudată care încearcă să se lupte cu propria boală devastatoare prin folosirea magiei negre.
Pe parcurs, filmul uzează de aceste stereotipuri pentru a scurta drumuri epice. Întrebarea e dacă le interoghează sau doar le reciclează. E posibil să nu caute profunzimi şi să se bazeze doar pe construcţii provocatoare de spaime primare. Fair enough. Dar atunci toată ţesătura deşteaptă cu mai mulţi protagonişti pică. Fiindcă nu reuşeşte să ilustreze convingător încrengăturile comunitare, scenariul găseşte această formulă pluriperspectivistă, probabil inedită în ochii multora, dar de fapt destul de uzată. Chiar dacă folosită deştept, pentru că ne face să ne implicăm şi să empatizăm mai mult decît am fi făcut-o în cazul unei structuri clasice, întrebările rămîn. Odată ce cunoaştem în mare evenimentele, prin ochii întîiului protagonist (primele douăzeci de minute), sîntem atraşi în a fi părtaşi şi martori care ştiu mai mult despre ce se desfăşoară, cu repetiţie, pe ecran. Şi astfel ajungem să semnăm, fără să ne dăm seama, un pact, care ne face să credem că sîntem privilegiaţi pentru că ştim mai mult. După ce poveştile converg, acţiunea devine lineară, iar scamatoria se pierde, aşa cum şi Gladys se încurcă în propria urzeală care ţine încremenit un cvartal întreg. În figura ei de vrăjitoare stă şi riscul de stigmatizare: femeia în etate devine, aproape reflex, pericolul perfect. Arhetipul e seducător în cheie folk-horror suburban, dar comunitatea caută mereu o figură de ars simbolic, ceea ce trimite inevitabil la panicile morale americane (Satanic Panic), fără ca scenariul să-şi asume cu adevărat complicaţiile etice ale acestei piste.
Neajunsurile lasă totuşi loc posibilităţii acestor interpretări mai nuanţate, la care nu sînt convins că Cregger a reflectat îndeajuns. E interesant să ne întrebăm ce se poate întîmpla într-un astfel de spaţiu, unde oamenii se cunosc şi unde bîrfa, zvonul fac parte mai apăsat din cotidian. Sau cum se poate modifica aici firul existenţial: e de ajuns un intrus dotat cu un plan închegat, care astfel să dinamiteze vieţi bine aşezate? Colectivităţile funcționează tocmai prin repetiție și încredere: aceleași chipuri, ritualuri şi povești care dau sens prezentului. Aşa că, fireşte, merită să vedem ce se întîmplă cînd un semnal le scoate din ritm și totul se reconfigurează în panică. Weapons plasează această frămîntare în centrul unui puzzle cu insuficiente piese, care mi-a amintit tangenţial de serii care ramifică mult mai armonios bullying-ul şi încrengăturile din Adolescence, secretele şi intrusul din Twin Peaks, Under the Dome, fenomenul inexplicabil din Stranger Things sau zombificarea aproape metaforică din The Walking Dead – cu precădere secvenţa dinspre final, poate cea mai reuşită a întregii construcţii audiovizuale, cînd ceata de copii îşi sfîşie ironic propriul whisperer. Aş spune că asistăm la o reciclare culturală şi la o sporire a atenţiei realizate prin mecanisme de marketing aflate mult peste nivelul produsului în sine, subdezvoltat narativ. Filmul nu reuşeşte să explice îndeajuns de concludent motivaţii, acţiuni şi legături între personaje. Şi iată că aşa rămîne şchiop, dar prin fisurile lui se vede pieziş cum zvonul devine lege, cum imaginea ţine loc de adevăr şi cum frica reordonează comunitatea mai sigur decît orice autoritate.
Ion Indolean este critic de film.
