● O Agente Secreto (Brazilia, 2025), de Kleber Mendonça Filho.
În O Agente Secreto, Kleber Mendonça Filho (cea mai bună regie la Cannes 2025, cel mai bun film străin la Globul de Aur şi nominalizat la Oscar) compune ceva recognoscibil pentru cei care i-au urmărit parcursul şi, recent, documentarul despre Recife, Retratos Fantasmas (2023): își ia orașul natal înapoi, cu tot cu urmele sale. Nu ca pe o carte poștală, ci ca pe o memorie care încă frămîntă societatea braziliană. Strada, carnavalul, circul, frenezia neîncetată, cinema-ul, comunitatea mică – toate revin ca niște spații esențiale, reconvocate nu pentru povestea de epocă, ci pentru ce înseamnă să-ți fabrici un trecut care să te țină ancorat. E ca și cum ficțiunea ar fi partea întunecată, nocturnă, a aceluiași gest autobiografic. Documentarul se uita la Recife prin istoria sălilor de cinema și prin fantomele lor – locuri care au fost, cîndva, lăcașuri de convivialitate și imaginație, iar acum sînt semne ale unei schimbări urbane lente, nemiloase. Ficțiunea păstrează această sensibilitate pentru arhitectură și memorie, doar că o trece printr-o poveste formidabilă cu asasini şi interese corporatiste.
Ce-i frumos (și, în fond, rar) e că iubirea asta de cinema nu vine din glazură, din obiecte perfecte, din reconstituire lustruită. Lumea e locuită: mașinile au zgîrieturi, clădirile sînt obosite, tencuiala cade, oamenii poartă și ei o uzură – nu ostentativ, nu ca efect, ci ca fel de a fi. Recife-ul nu e decor(at), e un univers care a trecut prin timp și n-a ieșit neatins. În felul acesta, sîntem invitaţi să privim momentul prin crăpăturile sale. Titlul lucrează ca o mică farsă: agentul secret promite o competență, o stăpînire a situației, un om care știe, dar livrează contrariul: Marcelo/Armando (Wagner Moura, premiat la Cannes şi Globul de Aur şi nominalizat la Oscar) intră într-o ecuație fără să înţeleagă cu cine se pune – iar cînd află, e deja prea tîrziu. El nu are aerul unui răzbunător și nici al unui erou (subliniază că nu a dat un pumn din liceu), mai degrabă e cineva care încearcă să găsească un loc sigur pentru el și copilul său rămas fără mamă, într-o lume care nu garantează nimic, nici măcar dreptul de a sta pe loc.
Aşa că anul 1977 devine aici o comemorare amară: Brazilia se află încă sub dictatura militară, cu ideea de distensão și cu reflexele de control rămase în viața publică; în această epocă, dominată de preşedintele Ernesto Geisel – afiliat gigantului Petrobras –, violența nu trebuie să fie mereu spectaculoasă ca să existe. Alături stă și AI-5, instrumentul de represiune care a făcut din cenzură și suspendarea drepturilor o rutină, iar din tăcere o formă de supraviețuire. Lucrurile se văd în gesturi mici: în priviri, în prudență, în felul cum birocrația și poliția fac corp comun, în sentimentul că statul e un tapet care te privește – și da, acel tablou al conducătorului, revenind iar şi iar, funcționează ca un ochi fix, tocmai pentru că e „normalizat”; tronează sus și obligă camera să urce, ca în filmele ceauşiste.
În punctul acesta, controlul informației devine o temă în sine. Mendonça Filho surprinde felul în care oamenii își schimbă numele, negociază identități, trăiesc prin aliasuri și pe sub radar. Protagonistul, chiar dacă susţine că nu a făcut nimic, asimilează rapid gramatica supravegherii: ce se poate spune, cui, în ce formă; ce se notează; ce se îngroapă; ce se păstrează în naraţiunea oficială. Iar faptul că apare și o dimensiune legată de documentare (arhivistul, amintirea suprimată) leagă discret ficțiunea de proiectul mai larg al regizorului: rezistența prin memorie, prin păstrarea urmelor, prin refuzul de a lăsa trecutul să fie aranjat de cei care au interesul să-l cosmetizeze – sau chiar să facă uitate crime.
De aici se vede și tensiunea Nord-Sud, care pluteşte nu ca teză sociologică, ci ca diferență de ritm și de imaginar. Recife-ul (Nord-Estul) e filmat cu energia unei periferii care a învățat să trăiască intens, inventiv, împreună. În contrapunct, Sudul apare ca o logică a tiparului, a standardizării, a corporatizării vieții: acolo unde oamenii devin interschimbabili. Într-o țară enormă, inegală, această diferență nu e doar culturală, ci și istorică: decalajele dintre regiuni, dintre centrele industriale și periferii, produc inevitabil și un dispreț, și o tentație de a aplica aceeași matriță peste tot. Figura industriaşului-mafiot – cel care visează să serializeze munca – funcționează bine tocmai fiindcă nu e geniu al răului în sens clasic, ci un produs al vremii: eficiența ca ideologie, plus alianța pragmatică cu cei mai depravaţi oameni disponibili. Detaliul asasinului „dat afară pînă și din armată” spune mult, fără să insiste: comentariu moral aruncat dintr-o singură mișcare, ca să înțelegem ce fel de lume permite acest tip de ascensiune.
Iar peste toate, domină moartea și eroticul, într-o circulație normalizată: polițistul-șef pariază pe numărul victimelor după carnaval și o face cu aerul unui om care vorbește despre vreme. Moartea nu e șoc, ci vecinătate. La fel și armele purtate la vedere: nimeni nu cîrîie, pentru că frica şi capul plecat au fost deja integrate în cotidian. În aceeași logică vin și secvențele de sexualitate explicită. Cred că miza lor e mai interesantă dacă o scoatem din ideea de vulgarizare și o explicăm ca prăbușire a graniței dintre public și privat într-o societate în care tăcerea e regulă. Totul se întîmplă în penumbră, dar în cunoștință de cauză. Lumea vede. Nu numește. Nu protestează. Nu pentru că ar fi adormită, ci pentru că mecanismul de supraviețuire e deja instalat: să treci mai departe, să nu atragi, să nu declanșezi. Într-un fel, corpul devine și el o arhivă a epocii – la fel ca zidurile, la fel ca străzile crăpate: poartă urme, riscuri, secrete.
Aşa că schema thriller-ului e abordată într-un spirit mai lejer, aproape latin, ca o numărătoare care trebuie să se întîmple. Ca un dans de samba în care viața și moartea se iau de mînă la fie ce-o fi. Și, în miezul acestui dans, rămîne un om care nu vrea să cucerească nimic, ci doar să-și găsească un colț sigur – pentru el sau poate măcar pentru copil.
Ion Indolean este critic de film.
