Dilematograf

Insula iubirii oferă și modele, iar aici intervine o parte mai neliniștitoare. Băieți pensați, musculoși, fete cu buze injectate: o lume în care esteticul agresiv și artificial devine standard.

O mini-frescă ce gîdilă prin familiaritate, pune degetul pe cîteva răni și o încheie cumva tot pe plus.

Noul Superman e străbătut de angoasele unui prezent în care concurează nelinişti legate de tehnologie, Inteligenţă Artificială, transumanism şi conflicte armate.

F1 reia tiparul narativ al marilor poveşti pop din anii ’80-’90, cele despre outsider-i solitari, romantici ai riscului, care înfruntă lumea prin tenacitate şi instinct.

Tras pe repede-înainte cu iPhone-ul, pe un buget minuscul, Kontinental ’25 este un film-schiță care știe să profite de pe urma propriilor limitări.

Proaspăt premiat cu Palme d’Or, în contextul unor tensiuni militare acute între Israel, Iran și SUA, Jafar Panahi pune sare pe o rană deschisă de zeci de ani.

Poate de aceea ajungem să ne aranjăm viaţa în termeni de funcţionare, nu de sens. Să căutăm soluţii rapide în loc de întrebări grele.

Bisturiul este feminist, adică, aici, conștient de rolul jucat de standardele de frumusețe în oprimarea femeilor de-a lungul istoriei și de multitudinea de traume invizibile pe care le-au provocat.

Personajul principal descoperă că întreaga ei viaţă e transformată, în timp real, într-un serial generat de AI, pe baza activităţii sale online.

Înainte să existe AI a existat birocraţia. Nu ca invenţie întîmplătoare, ci ca vis al ordinii perfecte.

Senzualitatea cumva supraviețuiește, iar noi rămînem cu ambele seturi de artificii.

CG n-a fost printre oameni, ci deasupra lor, ca o hologramă. Apropiații îi spuneau „Mesia”, și nu întîmplător.

S-ar putea ca adevărata întrebare să nu fie ce putem face cu tehnologia, ci în cine ne vom transforma cînd ea va face totul în locul nostru.

Este exact acea doză de imprevizibil aleatoriu care vine să arate că, dincolo de convenție, realitatea tot ca ea face.

Văzînd The Brutalist, nu am putut să nu fac legătura cu Imposibila iubire, capodopera lui Constantin Vaeni, ecranizare după romanul lui Marin Preda.

Filmul este un SF distopic cu distopia îndulcită, produs în limbajul și cu resursele blockbuster-elor.

Adolescence nu este doar un serial. E un exercițiu semiotic. O propunere radicală de a înțelege nu ce s-a întîmplat, ci cum semnificăm ceea ce s-a întîmplat.

Parthenope se construieşte ca o panoramare lentă asupra coastelor sufletului ei.

L’Amour ouf este clasicul bad boy meets smart girl, dar mai thriller.

Nu poți să fii cowboy pe un teren de un un hectar! Dar cum să aperi întinderile nesfîrșite cînd lumea devine tot mai aglomerată?

Dar poate că și Trump are dreptate.

Ar fi greșit să vedem în această nouă adaptare după literatura de secol XIX un pur capriciu, o întîmplare.

Dar e și o mărturie despre dezorientarea generală produsă de apariția benzii sonore sincronizate: filmul arată ca o creatură ciudată

Filmul e remarcabil pentru că ne oferă ambele părți ale job-ului.

Povestea în sine e organizată în jurul lui Bariș, un băiețel de cinci ani (Ozan Bilen), care trăiește alături de mama sa și de multe alte femei de toate vîrstele în închisoare.

Melodrama apare atunci cînd lucrurile, la nivel de societate, nu merg bine, iar filmul e incapabil să denunțe chestia asta pe față.

Comedia francofonă din Canada a luat iarăși avînt în ultimii ani, în special sub impulsul actriței și regizoarei Monia Chokri.

Refuzînd să dea curs binarismului încetățenit ficțiune vs. documentar, Carneiro preia din ambele.

Lady Windermere’s Fan face din quiproquo un adevărat motor tragic.

După Au hasard Balthazar (1966), cel mai sfîșietor film din lume, Bresson reface aceeași tragedie un an mai tîrziu, doar că pe invers.

Flancate de alte filme românești cu mai mare vizibilitate, două lansări autohtone petrecute mai devreme în septembrie riscă să fi trecut prin săli aproape neobservate.

Debutul lui Marie-Claude Treilhou nu seamănă cu nimic din producția franceză (nici măcar cu Variety de Bette Gordon [1983]

A vedea începuturile lui Tanner înseamnă să simți focul acestui document despre o frumoasă înfrîngere.

Or, în Alien, totul e un lung proces de învățare. Problema e că timpul nu joacă în favoarea oamenilor noștri.

Au curs omagiile cu ocazia morții sale. Au curs referirile la diverse colaborări cu mari regizori, de la Visconti la Antonioni.

. Nici cîinii meniți să protejeze populația de substanțe inadecvate nu constituie aici o miză electorală de tras în poze

Pînă și speranța firavă că și-ar putea obține justa pedeapsă doar din aroganța de a nu se vaccina se sfărîmă în acea clipă

E de văzut felul în care filmul orchestrează urmăriri cu mașina, inițiative de filaj și tot acaretul policier-ului pentru a înțelege că inima cineastului e în altă parte.

Favoriten este un film foarte emoționant, pentru că ne pune față în față cu creșterea, cu timpul care alterează totul, cu cei care pleacă și cei care sînt acolo pentru ca, prin definiție, să rămînă

Love Lies Bleeding se vrea a fi antifilmul reaganist absolut.

Adevărul e că O Bobo se dezvăluie ca o construcție deopotrivă barocă și fragilă, un monstru de ambiție care amenință la tot pasul să se prăbușească.

Filmul ascunde mixul care l-a consacrat pe autorul său: