Dilematograf

Spre dezamăgirea Anei, la Periș nu există mall, doar un magazin-restaurant („La Ursu”), iar cînd Adrian o scoate acolo la date, se dovedește că acesta nu vinde crispy strips și chicken tenders, ci doar mici și mațe la grătar.

S-a aprins o țară întreagă despre un film pe care l-au văzut doar trei oameni din România.

Diavolul s-a întors. Doar că între timp lumea a învățat să poarte mănuși. Iar uneori mănușile nu fac atingerea mai blîndă, ci doar mai greu de dovedit.

Sentimentul e cumva cǎ, deşi le frizeazǎ pe toate pe parcurs, Cobileanski alege pînǎ la urmǎ să rămînă într-un perimetru safe, de unde (într-adevǎr) nu falseazǎ, dar nici nu prea are cum să ne ia pe sus.

Miza nu este doar dacă Tudor Giurgiu avea sau nu dreptul să răspundă, ci ce responsabilitate are cel care scrie despre filme şi ce responsabilitate au spaţiile care îl formează, îl publică sau îl apără.

Uneori nu cei care se pregătesc cel mai clar pentru o misiune o și duc la capăt; hazardul are propriul rol, iar universul redistribuie sarcinile dincolo de logica noastră ordonată.

Este acest brand hipsteresc middlebrow, unde convenții familiare de gen (horror, comedie romantică) şi fețe cunoscute de la Hollywood sînt făcute să îmbrace haine mai cool decît de obicei.

Miza nu este să alegem între canonizare și demolare, ci să vedem cum coexistă, la același om, mistica și trupul, vocația și puterea, mărturisirea și controlul.

E o perspectivă melancolicǎ și puțin mistică, dar care contureazǎ un crez modernist important. Istoria nu se petrece în alunecări line, ci, cum ar veni, în salturi și rupturi.

La Grazia pare, la prima vedere, un film despre o grațiere. Titlul trimite la acel act prin care puternicii zilei suspendă litera rece a legii în numele unei forme superioare de umanitate.

Gore Verbinski nu a făcut doar Pirații din Caraibe, ci și comedie slapstick, thriller romantic, thriller-horror, dramedie de familie, animație cîștigătoare de Oscar și western.

Wiseman va trăi mai departe prin cei mulți pe care i-a influențat – și prin privirea asta rară, care nu se grăbește să judece, dar nici nu se preface că nu vede.

Cît despre personaje, sînt multe, pline și imprevizibile – combinații eterogene de lumini și umbre aflate în mișcare liberă, fără vreo datorie de coerență sau exemplaritate.

Ce-i frumos (și, în fond, rar) e că iubirea asta de cinema nu vine din glazură, din obiecte perfecte, din reconstituire lustruită.

Într-un fel, e o dezvrăjire a însuși visului american, clasicul rags to riches pe forțe proprii. Visul există, dar e teribil de impur. La o adică, e compatibil inclusiv cu sociopatia.

Poate că, într-o lume în care decorurile se reconstruiesc și rolurile se redistribuie, singurul lucru care îşi păstrează relevanţa e tensiunea percepută între doi oameni care împart aceeași cameră și nu mai știu să (se) vorbească altfel decît printr-un sc

Rezultatul este un noir tragicomic cu însuşiri de parabolǎ – unul ilustrat măiastru şi cu destule momente memorabile, dar sabotat în ultimǎ instanțǎ de un prea mare ataşament fațǎ de propria charismǎ narativă.

Ink Wash arată cum se suprapun două forme de stăpînire – colonială și capitalist-locală – peste corpul unei țări și al unui artist.

Acel refuz al optimismului pe motiv de inautenticitate, acel apetit pentru situații-limită din care ies lecții dure și adevărate despre arbitrarietatea suferinței.

Documentarul de azi nu e un singur gen, ci o familie. Îşi schimbă pielea după subiect şi după intenţia autorului.

Neținînd cu nimeni anume, neîncercînd să sondeze vreo nuanță sau contradicție pe pînza socioculturală alcătuită, filmul nici nu este mult mai mult decît suma părților sale.

Mitologia nu crește doar din KO-uri, ci și din ambalaj: lumini, montaj, microfonul manevrat cu talent, încleștări de neratat.

E foarte posibil ca Dracula să fie cel mai artificial și mai enervant brand de țară pe care îl avem.

Libertatea devine cascadorie, revoluția – brand, masculinitatea – procedură; forma e şi ornament, şi motor diegetic, iar personajele trăiesc cu conştiinţa show-ului pe care îl produc.

Prejudecățile despre România sînt o realitate, și asta inclusiv în rîndurile echipelor de selecție ale marilor festivaluri.

Materialiştii apare în acest context ca un meteorit menit să ne atragă atenţia că, totuşi, putem face o alegere: vrem să investim în gheşeftul iubirii sau să ne îndrăgostim sincer?

Cu o atenție sporită (și binevenită) pentru problemele ce țin de sănătatea mintală, vine și o nevoie de povești care să le oglindească, să le disece şi încarce de sens.

E revrăjirea strategică a vieții, ca antidot la strigătul existențial care vine din camera sufletească alăturată.

Weapons plasează această frămîntare în centrul unui puzzle cu insuficiente piese, care mi-a amintit tangenţial de serii care ramifică mult mai armonios bullying-ul şi încrengăturile din Adolescence, secretele şi intrusul din Twin Peaks, Under the Dome.

Insula iubirii oferă și modele, iar aici intervine o parte mai neliniștitoare. Băieți pensați, musculoși, fete cu buze injectate: o lume în care esteticul agresiv și artificial devine standard.

O mini-frescă ce gîdilă prin familiaritate, pune degetul pe cîteva răni și o încheie cumva tot pe plus.

Noul Superman e străbătut de angoasele unui prezent în care concurează nelinişti legate de tehnologie, Inteligenţă Artificială, transumanism şi conflicte armate.

F1 reia tiparul narativ al marilor poveşti pop din anii ’80-’90, cele despre outsider-i solitari, romantici ai riscului, care înfruntă lumea prin tenacitate şi instinct.

Tras pe repede-înainte cu iPhone-ul, pe un buget minuscul, Kontinental ’25 este un film-schiță care știe să profite de pe urma propriilor limitări.

Proaspăt premiat cu Palme d’Or, în contextul unor tensiuni militare acute între Israel, Iran și SUA, Jafar Panahi pune sare pe o rană deschisă de zeci de ani.

Poate de aceea ajungem să ne aranjăm viaţa în termeni de funcţionare, nu de sens. Să căutăm soluţii rapide în loc de întrebări grele.

Bisturiul este feminist, adică, aici, conștient de rolul jucat de standardele de frumusețe în oprimarea femeilor de-a lungul istoriei și de multitudinea de traume invizibile pe care le-au provocat.

Personajul principal descoperă că întreaga ei viaţă e transformată, în timp real, într-un serial generat de AI, pe baza activităţii sale online.

Înainte să existe AI a existat birocraţia. Nu ca invenţie întîmplătoare, ci ca vis al ordinii perfecte.

Senzualitatea cumva supraviețuiește, iar noi rămînem cu ambele seturi de artificii.

CG n-a fost printre oameni, ci deasupra lor, ca o hologramă. Apropiații îi spuneau „Mesia”, și nu întîmplător.

S-ar putea ca adevărata întrebare să nu fie ce putem face cu tehnologia, ci în cine ne vom transforma cînd ea va face totul în locul nostru.