Dilematograf

Bazat pe scrieri autobiografice imediat următoare momentului de cumpănă, Fuori ne-o arată pe Goliarda de-a lungul unui proces de regăsire, la capătul căruia trebuie să se împace cu nedreptatea propriei marginalități și să redescopere sensul unei vieții af

The Boys a început ca o farsă violentă la adresa filmelor cu supereroi: cum ar arăta societatea dacă ființele cu puteri extraordinare ar fi produsele unei corporații?

De la viață la operă, la posteritate, filmul ne plimbă extensiv prin universul de-acum familiar al lui Kafka și are meritul de a se ține la adăpost de majoritatea clișeelor aflate la pîndă.

Îl regăsim astfel pe Spielberg în forma sa cea mai recognoscibilă, convins că întîlnirea cu celălalt poate deveni o experiență transformatoare.

Clar am început și eu să-mi pierd din coarda sensibilă pentru mașinăriile epice, dar aș zice că și Nolan a început să se piardă un pic în propriul maximalism.

Cu resurse reduse, mizează pe atmosferă, ritm și pe felul în care lumina poate schimba complet un chip.

Ca ansamblu, poate că filmul lasă un pic impresia de parte (bine aleasă) dintr-un întreg căruia nu apucă să-i realizeze tot potențialul, dar asta și pentru că potențialul e realmente mare.

E ceva aproape terifiant în nivelul de măiestrie la care a ajuns Cristian Mungiu. Fjord este atît de bine ținut în mînă, atît de precis în construcția tensiunii, atît de intens, încît controlul regizoral devine el însuși o sursă de neliniște.

Radu Jude e de-acum un nume internațional. O spun premiile, retrospectivele, portretele de autor, oameni ca J. Hoberman sau Martin Scorsese și, mai nou, filmul său de limbă și producție (majoritar) franceză.

Fiecare epocă pare să-şi privească tinerii cu un amestec de fascinaţie, teamă şi iritare. Întrebarea devine atunci inevitabilă: cum stăteau lucrurile cu generaţiile trecute?

Spre dezamăgirea Anei, la Periș nu există mall, doar un magazin-restaurant („La Ursu”), iar cînd Adrian o scoate acolo la date, se dovedește că acesta nu vinde crispy strips și chicken tenders, ci doar mici și mațe la grătar.

S-a aprins o țară întreagă despre un film pe care l-au văzut doar trei oameni din România.

Diavolul s-a întors. Doar că între timp lumea a învățat să poarte mănuși. Iar uneori mănușile nu fac atingerea mai blîndă, ci doar mai greu de dovedit.

Sentimentul e cumva cǎ, deşi le frizeazǎ pe toate pe parcurs, Cobileanski alege pînǎ la urmǎ să rămînă într-un perimetru safe, de unde (într-adevǎr) nu falseazǎ, dar nici nu prea are cum să ne ia pe sus.

Miza nu este doar dacă Tudor Giurgiu avea sau nu dreptul să răspundă, ci ce responsabilitate are cel care scrie despre filme şi ce responsabilitate au spaţiile care îl formează, îl publică sau îl apără.

Uneori nu cei care se pregătesc cel mai clar pentru o misiune o și duc la capăt; hazardul are propriul rol, iar universul redistribuie sarcinile dincolo de logica noastră ordonată.

Este acest brand hipsteresc middlebrow, unde convenții familiare de gen (horror, comedie romantică) şi fețe cunoscute de la Hollywood sînt făcute să îmbrace haine mai cool decît de obicei.

Miza nu este să alegem între canonizare și demolare, ci să vedem cum coexistă, la același om, mistica și trupul, vocația și puterea, mărturisirea și controlul.

E o perspectivă melancolicǎ și puțin mistică, dar care contureazǎ un crez modernist important. Istoria nu se petrece în alunecări line, ci, cum ar veni, în salturi și rupturi.

La Grazia pare, la prima vedere, un film despre o grațiere. Titlul trimite la acel act prin care puternicii zilei suspendă litera rece a legii în numele unei forme superioare de umanitate.

Gore Verbinski nu a făcut doar Pirații din Caraibe, ci și comedie slapstick, thriller romantic, thriller-horror, dramedie de familie, animație cîștigătoare de Oscar și western.

Wiseman va trăi mai departe prin cei mulți pe care i-a influențat – și prin privirea asta rară, care nu se grăbește să judece, dar nici nu se preface că nu vede.

Cît despre personaje, sînt multe, pline și imprevizibile – combinații eterogene de lumini și umbre aflate în mișcare liberă, fără vreo datorie de coerență sau exemplaritate.

Ce-i frumos (și, în fond, rar) e că iubirea asta de cinema nu vine din glazură, din obiecte perfecte, din reconstituire lustruită.

Într-un fel, e o dezvrăjire a însuși visului american, clasicul rags to riches pe forțe proprii. Visul există, dar e teribil de impur. La o adică, e compatibil inclusiv cu sociopatia.

Poate că, într-o lume în care decorurile se reconstruiesc și rolurile se redistribuie, singurul lucru care îşi păstrează relevanţa e tensiunea percepută între doi oameni care împart aceeași cameră și nu mai știu să (se) vorbească altfel decît printr-un sc

Rezultatul este un noir tragicomic cu însuşiri de parabolǎ – unul ilustrat măiastru şi cu destule momente memorabile, dar sabotat în ultimǎ instanțǎ de un prea mare ataşament fațǎ de propria charismǎ narativă.

Ink Wash arată cum se suprapun două forme de stăpînire – colonială și capitalist-locală – peste corpul unei țări și al unui artist.

Acel refuz al optimismului pe motiv de inautenticitate, acel apetit pentru situații-limită din care ies lecții dure și adevărate despre arbitrarietatea suferinței.

Documentarul de azi nu e un singur gen, ci o familie. Îşi schimbă pielea după subiect şi după intenţia autorului.

Neținînd cu nimeni anume, neîncercînd să sondeze vreo nuanță sau contradicție pe pînza socioculturală alcătuită, filmul nici nu este mult mai mult decît suma părților sale.

Mitologia nu crește doar din KO-uri, ci și din ambalaj: lumini, montaj, microfonul manevrat cu talent, încleștări de neratat.

E foarte posibil ca Dracula să fie cel mai artificial și mai enervant brand de țară pe care îl avem.

Libertatea devine cascadorie, revoluția – brand, masculinitatea – procedură; forma e şi ornament, şi motor diegetic, iar personajele trăiesc cu conştiinţa show-ului pe care îl produc.

Prejudecățile despre România sînt o realitate, și asta inclusiv în rîndurile echipelor de selecție ale marilor festivaluri.

Materialiştii apare în acest context ca un meteorit menit să ne atragă atenţia că, totuşi, putem face o alegere: vrem să investim în gheşeftul iubirii sau să ne îndrăgostim sincer?

Cu o atenție sporită (și binevenită) pentru problemele ce țin de sănătatea mintală, vine și o nevoie de povești care să le oglindească, să le disece şi încarce de sens.

E revrăjirea strategică a vieții, ca antidot la strigătul existențial care vine din camera sufletească alăturată.

Weapons plasează această frămîntare în centrul unui puzzle cu insuficiente piese, care mi-a amintit tangenţial de serii care ramifică mult mai armonios bullying-ul şi încrengăturile din Adolescence, secretele şi intrusul din Twin Peaks, Under the Dome.

Insula iubirii oferă și modele, iar aici intervine o parte mai neliniștitoare. Băieți pensați, musculoși, fete cu buze injectate: o lume în care esteticul agresiv și artificial devine standard.

O mini-frescă ce gîdilă prin familiaritate, pune degetul pe cîteva răni și o încheie cumva tot pe plus.

Noul Superman e străbătut de angoasele unui prezent în care concurează nelinişti legate de tehnologie, Inteligenţă Artificială, transumanism şi conflicte armate.