Vara a invitat mereu la evadare mentală. Realitatea se înmoaie în lumina portocalie a serilor lungi, promițînd că pentru cîteva săptămîni totul poate funcționa după alte reguli. Așa am ajuns, impulsionat tematic, să revăd cîteva rom-com-uri clasice: Pretty Woman, How to Lose a Guy in 10 Days, Friends with Benefits etc. Toate promit o doză de escapism, dar în locul farmecului retro am simțit oboseala rețetei, eficientă doar pentru a zdruncina puțin arcul dramatic. Apoi, într-un fel de sincronizare ciudată, am captat de la apropiaţi din lumi complet diferite mai multe referințe la Insula iubirii. Unii comentau ironic, alții cu pasiune sau curiozitate: plăcere vinovată pe care n-o detaliezi, dar o recunoști. Așa că, într-un gest care amesteca documentarea şi curiozitatea, am dat play – și m-am trezit în mijlocul sezonului nou(ă), cînd intrigile încep deja să se deruleze fără menajamente.
Pentru cei care nu urmăresc formatul, e un reality show cu mize mai ales afective. Cinci cupluri formate din oameni (aparent) obișnuiți sînt separate și trimise pe două insule diferite, fiecare iubit înconjurat de zece ispite de sex opus – un exercițiu hetero, învechit, dar valid într-o Românie în care discursul despre diversitate e încă temperat. Cîteva săptămîni, aceştia trăiesc o realitate paralelă, într-un decor care favorizează tentația. Miza e testul: al fidelității, al încrederii, al autocontrolului. La intervale regulate au loc „ceremoniile focului”, unde participanții văd fragmente video cu perechea – montaje gîndite să amplifice îndoiala, gelozia, frustrarea, aşa încît eliminările sînt înlocuite cu abandonuri. Cîștigători ajung cei care supraviețuiesc acestei expuneri radicale, ca la final întrebarea să fie una simplă: pleci cu partenerul tău, cu ispita sau singur?
Ce face un format-fluviu totuşi atît de popular în 2025, într-o eră dominată de social media? Capacitatea de adaptare la noua logică vizuală. Emisiunea trăiește azi nu doar în episoade, ci în reel-uri. Criza, ridicolul, vulnerabilitatea devin instantaneu shareuibile, remediabile ironic – şi creează un fenomen. Publicul nu mai consumă povești, ci momente. Nu mai contează cine e personajul, ci cum percepem ce a spus: replici vin în flux, pe post de fast-food siropos – rapide, intense, uitabile. Montajul tradițional e astfel înlocuit de un remix, iar publicul devine editor și regizor, selectează secunde de slăbiciune, le transformă în meme-uri sau le trăiește cu empatie, alături de apropiaţi, pe canapea sau la terasă. Emoția nu mai e valoroasă pentru autenticitate, ci pentru că e vizual digerabilă. Şi pentru că circulă. Participanții luptă pentru validare și transformare simbolică: vor să fie remarcați, înțeleși, poate chiar iubiți – și nu doar de jumătate, ci de public. Expunerea devine capital, criza – carieră sau context, iar lacrima – reel.
Insula iubirii oferă și modele, iar aici intervine o parte mai neliniștitoare. Băieți pensați, musculoși, fete cu buze injectate: o lume în care esteticul agresiv și artificial devine standard. Fascinația contemporană față de aceste produse poate fi uşor explicată. Dacă am construi o piramidă a expunerii, am vedea o ierarhie clară – nu doar a celebrității, ci și a controlului asupra propriei imagini. În vîrf stau superstarurile, unde faima se contopeşte cu mitologia. Ronaldo, The Last Dance, Beckham, Drive to Survive ş.a. prezintă figuri care nu mai aparțin propriilor biografii, ci unei narațiuni colective hiper-controlate: vedem doar cît ni se permite. Sînt uneori co-produse de către vedetele în cauză, care supraveghează procesul creativ. Spontaneitatea e coregrafiată, emoția – stilizată, vulnerabilitatea montată în funcție de mitul pe care fiecare și-l întreține. E un lux al autenticității gestionat atent, cu realitatea subordonată brand-ului.
Pe nivelul median stau celebritățile accesibile: vedete, influencer-i, figuri glam care par mai aproape, dar aparţin tot tărîmului nepămîntenilor. Cei mai mulți dintre noi știm că nu vom ajunge acolo – e o lume la care aderi fie prin naștere, efort susţinut sau asociere. Ne uităm fascinați, ironici sau nostalgici: The Kardashians, Selling Sunset, Bling Empire, Soy Georgina. Emoția pare reală, dar e jucată în limitele spectacolului: certuri premeditate, despărțiri dramatice învăluite în fundal muzical, lacrimi în vile cu piscină.
La bază sînt oameni obișnuiți, fără PR sau filtru narativ: necunoscuți care aleg să-și expună criza. Insula iubirii, Power Couple, Mireasă pentru fiul meu, Survivor funcționează pe ideea că orice viață devine vizibilă dacă e destul de dramatică. Nu e vorba de branding personal, ci de fragilitate. Emoția e brută, plînsul pare real, jena – autentică. Nu contează cine ești, ci ce ai spus, cum ai căzut, cît ai rezistat.
Cu cît urci în piramidă, cu atît expunerea e mai rafinată, controlată, mitizată. Cu cît cobori: mai directă, mai inconfortabilă, dar și mai ușor de recunoscut. Nu ne proiectăm în Lewis Hamilton sau în Air Jordan, dar putem empatiza – ori disprețui reflexiv – un tînăr care izbucnește în plîns pentru că a visat-o pe „ispita cutare”. Emoția lui poate părea penibilă, dar e recognoscibilă. Insula iubirii propune, în felul ei, cea mai democratică formă permisă de reality afectiv: nu ești invitat în viața unei vedete, ci devii martor la derapajul cuiva care ar putea fi chiar vecinul tău. Sau tu însuți, într-o altă viață, cu o altă decizie. Spun „formă permisă”, pentru că imaginaţia umană ar putea merge mult mai departe – şi vedem asta în serii fictive ca Squid Game, The Hunger Games – unde oameni încolţiţi recunosc că pot muri într-un concurs unde doar unul ia potul – sau ca The Truman Show – unde protagonistul e exclusiv zămislit pentru a fi urmărit la TV. Iar astăzi nici nu mai e nevoie de un demiurg. Participanții vin singuri, acceptă camerele și semnează consimțămîntul. Nu sînt păcăliți. Dimpotrivă, își doresc să fie filmați. Pentru că viața fără privirea altora pare, uneori, lipsită de sens.
Ion Indolean este critic de film.
Credit foto:
Vara a invitat mereu la evadare mentală. Realitatea se înmoaie în lumina portocalie a serilor lungi, promițînd că pentru cîteva săptămîni totul poate funcționa după alte reguli. Așa am ajuns, impulsionat tematic, să revăd cîteva rom-com-uri clasice: Pretty Woman, How to Lose a Guy in 10 Days, Friends with Benefits etc. Toate promit o doză de escapism, dar în locul farmecului retro am simțit oboseala rețetei, eficientă doar pentru a zdruncina puțin arcul dramatic. Apoi, într-un fel de sincronizare ciudată, am captat de la apropiaţi din lumi complet diferite mai multe referințe la Insula iubirii. Unii comentau ironic, alții cu pasiune sau curiozitate: plăcere vinovată pe care n-o detaliezi, dar o recunoști. Așa că, într-un gest care amesteca documentarea şi curiozitatea, am dat play – și m-am trezit în mijlocul sezonului nou(ă), cînd intrigile încep deja să se deruleze fără menajamente.
Pentru cei care nu urmăresc formatul, e un reality show cu mize mai ales afective. Cinci cupluri formate din oameni (aparent) obișnuiți sînt separate și trimise pe două insule diferite, fiecare iubit înconjurat de zece ispite de sex opus – un exercițiu hetero, învechit, dar valid într-o Românie în care discursul despre diversitate e încă temperat. Cîteva săptămîni, aceştia trăiesc o realitate paralelă, într-un decor care favorizează tentația. Miza e testul: al fidelității, al încrederii, al autocontrolului. La intervale regulate au loc „ceremoniile focului”, unde participanții văd fragmente video cu perechea – montaje gîndite să amplifice îndoiala, gelozia, frustrarea, aşa încît eliminările sînt înlocuite cu abandonuri. Cîștigători ajung cei care supraviețuiesc acestei expuneri radicale, ca la final întrebarea să fie una simplă: pleci cu partenerul tău, cu ispita sau singur?
Ce face un format-fluviu totuşi atît de popular în 2025, într-o eră dominată de social media? Capacitatea de adaptare la noua logică vizuală. Emisiunea trăiește azi nu doar în episoade, ci în reel-uri. Criza, ridicolul, vulnerabilitatea devin instantaneu shareuibile, remediabile ironic – şi creează un fenomen. Publicul nu mai consumă povești, ci momente. Nu mai contează cine e personajul, ci cum percepem ce a spus: replici vin în flux, pe post de fast-food siropos – rapide, intense, uitabile. Montajul tradițional e astfel înlocuit de un remix, iar publicul devine editor și regizor, selectează secunde de slăbiciune, le transformă în meme-uri sau le trăiește cu empatie, alături de apropiaţi, pe canapea sau la terasă. Emoția nu mai e valoroasă pentru autenticitate, ci pentru că e vizual digerabilă. Şi pentru că circulă. Participanții luptă pentru validare și transformare simbolică: vor să fie remarcați, înțeleși, poate chiar iubiți – și nu doar de jumătate, ci de public. Expunerea devine capital, criza – carieră sau context, iar lacrima – reel.
Insula iubirii oferă și modele, iar aici intervine o parte mai neliniștitoare. Băieți pensați, musculoși, fete cu buze injectate: o lume în care esteticul agresiv și artificial devine standard. Fascinația contemporană față de aceste produse poate fi uşor explicată. Dacă am construi o piramidă a expunerii, am vedea o ierarhie clară – nu doar a celebrității, ci și a controlului asupra propriei imagini. În vîrf stau superstarurile, unde faima se contopeşte cu mitologia. Ronaldo, The Last Dance, Beckham, Drive to Survive ş.a. prezintă figuri care nu mai aparțin propriilor biografii, ci unei narațiuni colective hiper-controlate: vedem doar cît ni se permite. Sînt uneori co-produse de către vedetele în cauză, care supraveghează procesul creativ. Spontaneitatea e coregrafiată, emoția – stilizată, vulnerabilitatea montată în funcție de mitul pe care fiecare și-l întreține. E un lux al autenticității gestionat atent, cu realitatea subordonată brand-ului.
Pe nivelul median stau celebritățile accesibile: vedete, influencer-i, figuri glam care par mai aproape, dar aparţin tot tărîmului nepămîntenilor. Cei mai mulți dintre noi știm că nu vom ajunge acolo – e o lume la care aderi fie prin naștere, efort susţinut sau asociere. Ne uităm fascinați, ironici sau nostalgici: The Kardashians, Selling Sunset, Bling Empire, Soy Georgina. Emoția pare reală, dar e jucată în limitele spectacolului: certuri premeditate, despărțiri dramatice învăluite în fundal muzical, lacrimi în vile cu piscină.
La bază sînt oameni obișnuiți, fără PR sau filtru narativ: necunoscuți care aleg să-și expună criza. Insula iubirii, Power Couple, Mireasă pentru fiul meu, Survivor funcționează pe ideea că orice viață devine vizibilă dacă e destul de dramatică. Nu e vorba de branding personal, ci de fragilitate. Emoția e brută, plînsul pare real, jena – autentică. Nu contează cine ești, ci ce ai spus, cum ai căzut, cît ai rezistat.
Cu cît urci în piramidă, cu atît expunerea e mai rafinată, controlată, mitizată. Cu cît cobori: mai directă, mai inconfortabilă, dar și mai ușor de recunoscut. Nu ne proiectăm în Lewis Hamilton sau în Air Jordan, dar putem empatiza – ori disprețui reflexiv – un tînăr care izbucnește în plîns pentru că a visat-o pe „ispita cutare”. Emoția lui poate părea penibilă, dar e recognoscibilă. Insula iubirii propune, în felul ei, cea mai democratică formă permisă de reality afectiv: nu ești invitat în viața unei vedete, ci devii martor la derapajul cuiva care ar putea fi chiar vecinul tău. Sau tu însuți, într-o altă viață, cu o altă decizie. Spun „formă permisă”, pentru că imaginaţia umană ar putea merge mult mai departe – şi vedem asta în serii fictive ca Squid Game, The Hunger Games – unde oameni încolţiţi recunosc că pot muri într-un concurs unde doar unul ia potul – sau ca The Truman Show – unde protagonistul e exclusiv zămislit pentru a fi urmărit la TV. Iar astăzi nici nu mai e nevoie de un demiurg. Participanții vin singuri, acceptă camerele și semnează consimțămîntul. Nu sînt păcăliți. Dimpotrivă, își doresc să fie filmați. Pentru că viața fără privirea altora pare, uneori, lipsită de sens.
Ion Indolean este critic de film.
Credit foto: Wikimedia Commons
