● Project Hail Mary (SUA, 2025) de Phil Lord și Christopher Miller.
Într-un viitor apropiat, cînd viața pe Terra începe să fie amenințată de o boală venită parcă din însăși materia galactică, un profesor ajunge, aproape împotriva naturii sale, în centrul unei misiuni de salvare. Ecranizare a cărții scrise de Andy Weir, autorul romanului Marțianul, Project Hail Mary (r. Phil Lord, Christopher Miller) pornește de la o premisă familiară a singurătății cosmice, dar arată repede că nu vrea să fie doar o reluare. Dacă acolo miza era rezistența prin competență, aici știința rămîne importantă, dar motorul poveștii vine din încredere și grijă, dintr-o solidaritate care apare exact acolo unde nu te-ai fi așteptat. De aceea, și metamorfoza protagonistului e altfel: Ryland Grace (Ryan Gosling) nu reprezintă clasica figură providențială. El nu are rigiditatea salvatorului programat pentru glorie și nici siguranța solemnă a celui care știe dinainte că îi revine o misiune istorică, ci e alcătuit din ezitare, ironie, improvizație, teamă și o inteligență practică dublată de vulnerabilitate. Situația lui pare să spună că uneori nu cei care se pregătesc cel mai clar pentru o misiune o și duc la capăt; hazardul are propriul rol, iar universul redistribuie sarcinile dincolo de logica noastră ordonată.
În acest punct intră în scenă Rocky, simultan amuzant și straniu, singurul prieten real al lui Grace în spațiul unde moartea și absurdul se întrepătrund. Extraterestrul cu aparență de rocă nu e doar un companion simpatic și nici un simplu element de diversificare a aventurii, ci devine pivotul moral și afectiv al întîlnirii lor. În contact cu această alteritate radicală, el nu se confirmă ca geniu, ci se transformă ca om – mai altruist, mai disponibil, mai puțin centrat pe sine. La început, reacționează prin umor, scepticism și mecanisme de apărare, dar treptat capătă o dîrzenie lipsită de orice demonstrație eroică. E foarte frumoasă și nuanța legată de limbaj și de traducere: într-un moment critic, Rocky caută un cuvînt prin care să îşi definească noul coleg; acesta ar trebui să fie „curajos”, dar Grace glumește inițial, numindu-se „prost” – o trimitere înduioșătoare la felul în care aceeași trăsătură atrage înțelesuri diferite. Dintr-o perspectivă, a alege fapta mai grea e generozitate; din alta, într-o lume individualistă, a-ți risca integritatea pentru un scop înalt poate trece drept stupiditate. Scenariul atinge ceva esențial: însușirile umane nu sînt niciodată pure, nici univoce, nici stabile; îndrăzneala poate semăna cu imprudența, altruismul cu nebunia, sacrificiul cu lipsa de calcul. Grace devine cu adevărat „curajos” abia cînd descoperă atașamentul. Raportul celor doi, construit prin acel program AI de interpretare a sunetelor care îi oferă lui Rocky o voce umană, reprezintă una dintre cele mai tandre și mai inspirate idei ale cărții lui Weir. Această apropiere arată cum doi indivizi radical diferiți învață să se audă, să se înțeleagă, să-și acorde răbdare. Procesul nu se agață obsesiv de verosimilitatea științifică; dimpotrivă, filmul are o energie mai jucăușă, mai caldă și mai permisivă, jonglînd cu glume, cu referințe cinematografice și cu o stare de ludic pe care nu o aruncă în eter doar pentru a flata spectatorul cinefil, ci o folosește ca pe un combustibil sentimental. Rocky însuși, prin nume și prin locul pe care îl capătă în imaginarul contemporan, trimite la o cultură pop recuperată nu ironic, ci cu afecțiune. Nu este un SF glacial, dominat de măreția abstractă a cosmosului, ci unul care caută umanul – și emoția lui cea mai pură – chiar în mijlocul necunoscutului radical. În fond, Project Hail Mary vorbește despre posibilitatea prieteniei în cele mai improbabile condiții: fiecare lasă ceva adînc în celălalt, iar filmul sugerează că cel mai frumos gest nu este să strălucești, ci să fii cu adevărat atent la cel de lîngă tine. Și relația cu divinitatea își face loc ca prezență secundară, ca o lumină care pîlpîie, prin „Ave Maria” și prin ideea de long shot ca șansă mică, dar concretă, bazată pe credință. De aici, diferența față de Marțianul devine și mai clară: acolo nu mai era loc decît pentru calcul, adaptare și rezistență; nu mai e suficient să supraviețuiești, trebuie să înveți să te deschizi și să convertești ingeniozitatea în generozitate.
Lucrurile se leagă, cu nădejde, de realitate. În discursurile oficiale ale NASA, prezentate la evenimentul „Ignition” din 24 martie a.c., accentul cade pe accelerarea programului Artemis: bază lunară permanentă, hardware reutilizabil, infrastructură și leadership american în spațiu. Limbajul este unul al ambiției, al priorităților strategice și al competiției, chiar dacă apare și vocabularul parteneriatului. Project Hail Mary poate inspira și funcționa ca reflex cultural al epocii noastre. Dacă în realitate explorarea stelară rămîne prinsă între infrastructură, contracte, state, competiție și orgolii geopolitice, ficțiunea mută discuția într-o zonă mai adîncă, în care supraviețuirea nu aparține neapărat celui mai puternic, ci celui capabil să coopereze, să traducă, să aibă grijă și să riște pentru altul. Grace și Rocky devin astfel o întruchipare afectivă a unui ideal pe care lumea reală îl invocă adesea abstract, dar îl practică rar în profunzime. Legătura lor nu anulează diferențele și nu predică o fraternitate facilă, dar sugerează că marile crize pun în perspectivă identitățile mici. Pentru că atunci cînd miza devine însăși continuitatea vieții, orgoliile de stat și de civilizație se dovedesc prea înguste, iar ceea ce contează nu e cine domină văzduhul, ci felul în care se pot întîlni fragilitatea, cunoașterea și speranța.
Ion Indolean este critic de film.
