● La Grazia (Italia, 2025), de Paolo Sorrentino.
La Grazia pare, la prima vedere, un film despre o grațiere. Titlul trimite la acel act prin care puternicii zilei suspendă litera rece a legii în numele unei forme superioare de umanitate. În ultimele luni de mandat, Mariano De Santis (Toni Servillo), președintele fictiv al Italiei, se vede prins între două cereri de clemență și o dilemă legată de eutanasie; miza nu e atît actul în sine, cît incapacitatea de a-l produce fără un preţ sufletesc.
Felul cum e confecţionat Mariano spune și ceva foarte precis despre cum ar trebui să se comporte un președinte de țară: să vorbească rar, să apară bine, să își regizeze tăcerile și ieșirile publice, să își ascundă fisurile. Avînd acces la interior, observăm însă un om aflat sub presiune, strivit de propria responsabilitate și traversat de slăbiciuni, obsesii și ezitări. Ros de nehotărîre, pendulează între claritate şi amînare. Autoritatea trece, aici, de la triumf al voinței la mecanism care obligă mimarea fermităţii – de unde și replicile despre politicieni și relația lor „isterică” cu adevărul, care se transformă din lumină eliberatoare într-o povară suplimentară: intuirea lui nu rezolvă nimic. Știi că cineva a suferit? Nu devine mai simplu să semnezi. Știi că legea are un unghi uman? Nu dispare consecința morală. Simţi că trecutul te apasă? Nu mai poți întoarce nimic. Adevărul nu produce vreo clarificare, ci mai degrabă un blocaj; căutarea lui arată ce se întîmplă cînd, chiar şi avîndu-l în mînă, tot nu îl poţi integra într-o decizie curată. Iar îndoiala de sine îşi face loc: incapacitatea protagonistului de a se hotărî îl așază în descendența personajelor lui Sorrentino, care rareori trăiesc în registrul certitudinii.
Ce este însă neobișnuit pentru regizorul napoletan ține de trecerea de la exces la reținere, de la baroc la o dramă mai calmă, meditativă, în al cărei centru ajunge – aparent periferic, dar de fapt decisiv – subiectul eutanasiei. Reuters nota că, în lipsa unei reglementări naționale clare, Toscana a devenit prima regiune italiană care a aprobat dreptul la moarte asistată. Tema concentrează exemplar criza curajului instituțional: liderii și instituțiile împing frecvent deciziile înspre comisii, proceduri, termene, interpretări, adică exact înspre acea zonă în care vina se diluează. La Grazia surprinde tocmai această cultură a transferului: nimeni nu vrea să spună „eu decid”, pentru că asta atrage și „eu răspund”. Această pierdere a curajului – şi nu în sens romantic, ci a acelui curaj aparent banal de a închide o dezbatere, de a nu o pasa următorului – sugerează că societatea prezentului a devenit una a conțopiștilor rafinați. Birocrația nu interzice frontal adevărul, ci îl fragmentează şi îl trece prin suficiente filtre încît nimeni să nu mai simtă că îi aparține; chiar și acolo unde ar trebui să existe verticalitate găsim adesea doar administrarea anxioasă a consecințelor.
Aici, scenariul face o mutare și devine mai nuanţat decît pare. Grațierea juridică reprezintă doar suprafața vizibilă. Adevărata grațiere pe care o urmărește preşedintele nu privește nici statul, nici condamnații, nici dosarele de pe birou, ci propria lui linişte. Faptul că ajunge să se confrunte cu ideea infidelității soției moarte, chiar şi la patru decenii de la incident, mută totul din sfera politicului în aceea a imposibilității de a ierta ceea ce nu mai poate fi reparat. Sorrentino îşi descrie filmul ca pe unul despre iubire și toate ramificațiile ei: gelozie, îndoială, tandrețe, responsabilitate. De aceea aș spune că Mariano nu încearcă, de fapt, să grațieze pe (alt)cineva, ci să găsească o formă de clemență pentru propria memorie. Pentru acel trecut care îl apasă tocmai fiindcă nu mai poate fi contrazis, negociat, revizitat. Pentru el, jurist la bază, legea poate fi suspendată prin decret; trecutul, nu.
Iar aici povestea caută o dimensiune melancolică, chiar dacă nu reușește întotdeauna să o transforme și în emoție veritabilă – este principala sa limită, pentru că altfel spațiile, încărcate de istorie, memorie şi solemnitate, sînt încadrate superb. Roma apare din nou ca un mare teatru al puterii și al credinței, o scenă în care fiecare coridor poartă ecoul precedenţilor, cei care în timpul crizelor au ales. Noua sobrietate a lui Sorrentino poate fi o virtute, numai că această privire se oprește mai degrabă la frumusețea inertă a unor cărți poștale – de parcă cetatea eternă și-ar fi pierdut orice pulsație. În același registru, aproape stins, lucrează şi melodiile cu accente electro sau tehno: personajul ascultă la căști, sus, deasupra orașului, sunete ce tulbură solemnitatea instituției; corpul și ritmul lumii contemporane se lovesc de gravitatea sumbră a palatului și a funcției. Muzica încearcă probabil să îi dea lui Mariano o fărîmă de prezent, de viață proprie, un spațiu privat în care să se refugieze din calea ceremoniosului. Numai că această pistă rămîne mai degrabă o sugestie, la fel ca relațiile de familie: fiica îl înțeapă şi destabilizează pe alocuri, dar nu capătă niciodată suficientă greutate dramatică; fiul plecat peste ocean pare introdus ca indice al distanței și al ratării unei continuități, fără ca pista să rîcîie în carne vie.
Recunosc: sînt un fan al lui Sorrentino, dar e pentru prima dată cînd simt cu adevărat că filmul nu vine în primul rînd dintr-o urgență interioară, dintr-o neliniște pe care trebuie să o transforme în cinema, ci și din presiunea de a nu ieşi din joc. Sentimentul nu apare din nimic: într-un interviu recent, autorul vorbea chiar despre o formă de oboseală față de cinema și despre faptul că îi place tot mai puțin ceea ce face. Nu aș reduce La Grazia la această mărturisire, dar ea colorează retrospectiv senzația unei reveniri ușor estompate la teritorii deja explorate. E neliniștitor să vezi cum ajunge el însuși prins în logica indeciziei, fără să mai poată converti eleganța, puterea, singurătatea și trecutul într-o revelație. Iar în ciuda tuturor saloanelor, coridoarelor, căștilor, privirilor și decretelor suspendate, rămîne o anumită oboseală a grației.
Ion Indolean este critic de film.
