„Sînt norocos că am găsit o muncă pe care o iubesc și că obsesia asta nu m-a părăsit”, spunea Frederick Wiseman, în 2016, la primirea premiului Oscar pentru întreaga carieră. Fraza îi descrie excelent biografia: un stil, o privire, o energie cu totul molipsitoare. Cineastul originar din Boston poate că e mai puțin cunoscut la nivel mainstream, dar uriaș pentru breaslă și îndeosebi pentru istoria documentarului observațional. A trecut în neființă recent, la 96 de ani, dar prezența lui va persista cît timp există cinema.
Debutul său plin, Titicut Follies (1967), e plasat într-o instituție psihiatrică pentru deținuți. Filmat îndelung, cu o răbdare neintruzivă și o curiozitate metodică, a intrat direct într-o zonă fierbinte a societății americane, provocînd o bătălie legală și o discuție largă despre limitele reprezentării: intimitate și demnitate versus dreptul de a vedea cum arată, de fapt, o instituție a statului, care operează cu autoritatea delegată de societate. În felul ăsta, alegerea de a rămîne „pe margine” poate părea etic incomodă – vezi abuz și totuși nu oprești nimic –, dar tocmai pentru că e un outsider fără autoritate în spațiul acela, intervenția lui se mută în alt loc: în imaginile care ies în lume și provoacă rușine, dezbatere, întrebări, poate consecințe. Această manieră, aparent discretă – fără comentariu vizibil, fără narator –, e departe de neutralitate. Wiseman vorbește prin selecție și ordine (unghiuri, insistențe, tăieturi, timpi reali) în aşa fel încît montajul devine o formă de critică indirectă: pune corpul vulnerabil care suportă tratamentul în raport cu discursul rece şi clinic al instituției. Promisiunea îngrijirii acestor indivizi devine astfel o fațadă; în spate, sistemul apare gol, inuman, mecanic și prea sigur pe procedeele sale.
Wiseman a dedicat peste 40 de titluri documentării unor astfel de instituții problematice, încercînd – cu încăpățînarea omului care nu se satură să privească – să înțeleagă sistemul. Exprimarea lui a fost teoretizată și întoarsă pe toate fețele și, poate mai important, a lăsat urme concrete în practica celor care i-au urmat: cineaști care au adoptat această apropiere de realitate, în care echipa (restrînsă, atentă, silențioasă) locuieşte alături de subiect un timp îndelungat, fără să intervină, fără să ceară acțiuni, ci încercînd să se contopească cu mediul. Şi-a formulat abordarea brutal de simplu: „De obicei nu știu nimic despre subiect înainte să încep”. Asta spune multe despre curajul de a intra fără plasă şi a-şi cîștiga dreptul de a zăbovi acolo.
Și mai e ceva: la vremea lui, să lucrezi zeci de ore pe peliculă scumpă era un pariu logistic: mediul nu era prietenos cu o asemenea răbdare. Azi, în epoca digitală, acest obstacol nu mai există. În schimb, rămîne partea grea: disciplina de a şedea, de a asculta, de a aștepta sensul, fără să-l forțezi. „Procesul presupune să stai în montaj 8-10 luni… pînă cînd se încheagă.”
Nu am văzut toată opera lui – nici pe departe. Dar ce am bifat m-a fascinat și mi-a rămas în minte, ca o lecție deschisă a practicii fără abatere de la o cale. Revin mereu la Crazy Horse (2011), tocmai pentru că îmi place cum poate trece de la instituții „tari” la un spațiu al performativului, fără să-și piardă rigoarea privirii. Cabaretul parizian e filmat ca un fenomen complet: audiții, repetiții, coregrafie, costume, lumini, mici corecții, apoi numerele în forma lor finală. Instinctul se mută de pe nuditate pe arhitectura dorinței: corpul nu mai e pretext, devine instrument de lucru și materie de compoziție – geometrie, precizie, sincron, repetiție pînă la obsesie. Iar după ce vezi atelierul, spectacolul își schimbă sensul: frumosul apare ca rezultat al muncii, al controlului, al unui sistem care seduce și se reproduce seară de seară. Wiseman nu e nici deocheat, nici festivist; are aerul unui antropolog care vede tot, dar nu împinge concluzii în braţele spectatorului.
Poate de aici vine și măiestria lui, faptul că nu semnează „reportaje”, ci construieşte lumi – aşa cum a explicat: „Scopul e să faci un film mai apropiat de un roman vizual decît de o relatare jurnalistică”. Și, cu atît mai mult, miza nu e doar să arăți problematicul (deși îl pune pe tavă, fără menajamente), ci să înregistrezi și contrariul, pentru a evita un singur tip de verdict: „E la fel de important să documentezi bunătatea, civilitatea și generozitatea spiritului pe cît e să arăți cruzimea, banalitatea și indiferența”.
Subiectele pe care le-a ales și felul curios, tenace, în care s-a aplecat asupra lor vor rămîne mereu actuale. Wiseman va trăi mai departe prin cei mulți pe care i-a influențat – și prin privirea asta rară, care nu se grăbește să judece, dar nici nu se preface că nu vede.
Dacă ar fi să las la final cinci must-see-uri (în afară de Titicut Follies și Crazy Horse): High School (școala ca disciplină a normalului), Hospital (urgența ca teatru moral), Welfare (birocrația în carne vie), Public Housing (comunitatea sub presiune, fără etichete comode) și City Hall (politica văzută ca mecanism zilnic, nespectaculos, dar niciodată ușor).
Ion Indolean este critic de film.
