N-am fost anul acesta la Gala Premiilor Gopo, deşi mi-ar fi plăcut să fiu acolo, în sală, printre colegi. Am urmărit gala la televizor, cu apropierea şi distanţa pe care ţi le dă ecranul: suficient de aproape ca să simţi atmosfera, suficient de departe ca să vezi mai limpede reacţiile de după.
Pe scenă, Tudor Giurgiu a făcut un apel împotriva urii din online, pornind de la un comentariu considerat jignitor, publicat pe Letterboxd, la adresa actorilor din 3 zile în septembrie, şi de la o cronică negativă despre film. Intervenţia a fost rapid comentată online şi a scos la vedere tensiunile unei lumi restrînse: raportul dintre cineaşti şi critici, putere şi vulnerabilitate, libertate de expresie şi responsabilitate.
Miza nu este doar dacă Tudor Giurgiu avea sau nu dreptul să răspundă, ci ce responsabilitate are cel care scrie despre filme şi ce responsabilitate au spaţiile care îl formează, îl publică sau îl apără.
Primul lucru care trebuie spus: cadrul contează. Un regizor important, aflat pe scena unei gale pe care a fondat-o, nu vorbeşte de pe aceeaşi poziţie cu un critic tînăr. Scena, microfonul şi prestigiul acumulat modifică raportul de forţe: dreptul la replică nu dispare cînd vorbeşti dintr-o poziţie de autoritate, dar vine cu obligaţia de a găsi o formă rezonabilă de răspuns. În acelaşi timp, asimetria de putere nu transformă orice text critic într-un act ireproşabil de curaj şi nu scuteşte critica de responsabilitate. Autorul unei cronici nu poate fi tratat, după conveniență, și ca autor publicat pe o platformă profesionistă, și ca începător scutit de consecințele propriilor cuvinte.
Discuţia trebuie mutată din zona solidarităţilor reflexe în cea a criteriilor. Nu pentru o nouă execuţie publică, ci pentru a lua în serios scrisul despre cinema. Odată publicat pe o platformă profesionistă, un text devine intervenţie publică şi trebuie privit ca atare. Asta nu înseamnă că o cronică trebuie să fie utilă filmului, să îl protejeze de spoilere sau să funcţioneze ca extensie de marketing. Înseamnă doar că libertatea criticii nu o scuteşte de rigoare.
Cronica are o direcţie de lectură legitimă: problematizează felul în care 3 zile în septembrie reprezintă maternitatea, infertilitatea şi raporturile patriarhale. Ea afirmă că filmul vine „la pachet cu un mesaj misogin” şi citeşte finalul ca pe o confirmare a rolului reproductiv al personajului feminin. Dar pentru o acuzaţie atît de gravă, ar fi fost nevoie de o distincţie mai atentă: filmul reproduce această logică, o expune, o critică sau o foloseşte stîngaci? Fără această separare, analiza riscă să confunde existenţa unei situaţii misogine în film cu misoginia filmului însuşi. La fel, cînd atacă opţiunea cadrului-secvenţă, textul rămîne la nivel de verdict: artificiu tehnic gratuit, clişeu, scandal. Lipseşte explicaţia propriu-zisă: cum lucrează camera, ce produce durata şi unde eşuează procedeul. Spre final, filmul e comparat cu „o temă realizată de nişte copii într-o tabără de film”, iar selecţia lui la Rotterdam devine „un mister”: discreditare care produce efect, dar nu adaugă mult la demonstraţie.
Un critic poate fi necruţător, însă trebuie să fie exact. Slăbiciunile cronicii nu justifică sancţionarea publică de pe scena unei gale, dar nici reacţia disproporţionată nu absolvă textul de propriile probleme. Regizorul poate greşi prin cadrul ales; cronica, printr-o retorică ce alunecă spre răfuială. O critică relevantă nu se opreşte la impresia generală, ci arată concret ce nu funcţionează şi prin ce mecanisme filmul ratează.
Mai complicată e discuţia despre spaţiul în care se formează criticii. Apărarea venită din zona Film Menu – revistă studenţească UNATC – a invocat statutul de spaţiu de formare. Ideea trebuie luată în serios, dar nu folosită ca scut total. Criticii tineri au nevoie de locuri în care să experimenteze, dar şcoala este şi locul unde se învaţă deontologia: diferenţa dintre opinie, pamflet, atac şi analiză. Cînd un autor publică pe o platformă profesionistă – Films in Frame – textul iese din logica atelierului şi intră în spaţiul public, unde se intersectează cariere, reputaţii, orgolii, ierarhii şi opere rezultate dintr-o muncă colectivă. De aceea, ţine de această meserie să îţi măsori cuvintele şi să transformi reacţia în analiză, gustul în criteriu, iritarea în demonstraţie. Iar aici responsabilitatea nu mai este doar a autorului, ci şi a redacţiilor, mentorilor şi editorilor care îl formează, îl publică sau îl apără. Un text scris de un autor aflat în formare nu trebuie uniformizat sau îmblînzit, dar trebuie trecut printr-un filtru editorial înainte de publicare: unde verdictul e prea mare pentru probă, unde gluma devine dispreţ, unde interpretarea sare peste demonstraţie. A forma critici nu înseamnă să le tai din nerv, ci să îi ajuţi să transforme nervul în precizie.
Aici devine periculoasă solidaritatea de bloc. Nu e sănătos să luăm automat apărarea autorului cronicii doar pentru că se află mai jos ierarhic şi să spunem că bully-ul este, prin definiţie, regizorul aflat mai sus. Uneori este. Alteori, cel aflat mai jos poate folosi propria violenţă simbolică: ironia de grup, dispreţul, eticheta, gluma internă. Aceste forme nu sînt identice cu puterea instituţională, dar nici nu pot fi ignorate. Simetric, regizorii nu trebuie să transforme orice cronică negativă într-un atac personal. Autorii trebuie să suporte critica, chiar şi cînd e nedreaptă; criticii trebuie să suporte critica adusă textelor lor. Nu există critică liberă fără posibilitatea ca, la rîndul ei, critica să fie criticată.
Scandalul mai expune şi confuzia dintre privat, semi-public şi public. S-a spus că acel comentariu ar fi apărut pe o platformă semi-publică şi că a fost şters a doua zi. Dar în epoca screenshotului, spaţiul semi-public oferă o protecţie fragilă. Cînd scrii online, mai ales dacă activezi într-un domeniu public, nu mai poţi conta pe separaţia perfectă dintre vocea privată, vocea de gaşcă şi vocea profesională. Poţi şterge un comentariu, nu şi efectul lui. Asta nu înseamnă că trebuie să devenim prudenţi pînă la anestezie. Critica fără risc nu mai este critică. Dar riscul nu trebuie confundat cu neglijenţa, iar curajul nu înseamnă să scrii primul lucru acid care îţi vine în minte. Curajul critic începe acolo unde verdictul este susţinut de probă.
Nu e primul episod recent în care raportul dintre film şi critică se tensionează disproporţionat. După cazul Cravata galbenă, cu o cronică de pe platforma liceană Alecart contestată pe motiv de spoiler, episodul Mureşanu–Morozov a arătat o formă mai indirectă de reglaj: un atac cu manta la adresa unui critic care scrisese negativ despre Marty Supreme, nu despre filmul celui care îl sancţiona. Funcţionează aici logica refrenului „This is what you want / this is what you get”: vrem critică vie, liberă, neîmblînzită, dar primim şi reversul ei – reacţii disproporţionate, solidarităţi automate, victimizări şi contra-victimizări.
În fond, scandalul de la Gopo nu este doar despre un regizor influent şi un autor aflat la început de drum, ci despre o industrie mică, dependentă de relaţii, festivaluri, finanţări, invitaţii şi prietenii. De aici vin ipocrizia atacului cu manta, frica de a spune lucrurile frontal şi tentaţia taberelor. O comunitate reală nu este una fără conflict, ci una care ştie să se certe fără să se distrugă: să critice fără să umilească, să răspundă fără să intimideze, să apere libertatea criticii fără să o transforme în imunitate. Autorii trebuie să accepte că filmele lor pot fi judecate dur. Criticii trebuie să accepte că textele lor pot fi judecate la fel de dur. Diferenţa o face argumentul. Fără el, nu mai avem critică, ci doar tabere care îşi distribuie, pe rînd, dreptul de a lovi.
