Eram de cîteva zile la Roma, în toamna anului 1973. Vizitasem Vila Borghese. În grădinile vilei, Goethe ar fi scris o scena din Faust, anume „Bucătăria Vrăjitoarei“ – scena în care Faust băuse poțiunea tinereții. În timp ce coboram Via Venetto eram copleșit de privilegiul de a fi acolo, de a vizita și atinge. Apropo de Faust, mă gîndeam la James, prietenul părinților mei, care-l tradusese sub pseudonimul Ion Iordan. Ajuns în Piața Barberini, cîteva mașini de pompieri și ambulanțe stridente m-au trezit la realitate. Mi-am găsit și hotelul, în final. N-am întrebat și nu am aflat ce se întîmplase, de fapt.
Mi-a revenit în memorie acel moment cincizeci și trei de ani mai tîrziu. Făceam plimbarea de dimineață de-a lungul unei faleze, absorbit de ceea ce ascultam în căști. Se relua la radio un interviu înregistrat cu puțini ani în urmă. Un anume Heinz Bachmann tocmai își publicase memoriile. Era liber să o facă, trecuseră ani de la moartea surorii sale și familia acceptase în etape desecretizarea arhivei care conținea întreaga ei corespondență. Sora lui nu a fost alta decît scriitoarea Ingeborg Bachmann care, în toamna anului 1973, fusese victima unui incendiu pe care îl provocase singură în apartamentul ei de la Roma. Întinsă pe pat, adormise cu țigara aprinsă între degete. Murea cîteva săptămîni mai tîrziu, la numai 47 de ani. Nu-mi amintesc să fi știut atunci prea multe despre ea și, cu atît mai puțin, să fi înțeles că mă aflam în același oraș în care se stingea una dintre marile voci ale literaturii germane de după război. I-am urmărit superficial opera și încă mai puțin parcursul. Indiferența, însă, avea să fie înlocuită de obsesie.
Ingeborg Bachmann ar fi împlinit anul acesta o sută de ani și comemorarea ei este un real fenomen cultural și literar în Austria și nu numai. Strada, radioul, librăriile, bibliotecile, scenele, televiziunile au devenit locuri de lectură și de reîntîlnire cu textele ei. Eu, însă, căutam altceva. Mă intrigase relatarea fratelui său despre viața ei, despre Roma, despre iubirile ei, despre disperarea din acele scrisori care ar fi de negîndit azi, într-o epocă a mesajelor efemere. Viața lăsa cîndva urme și imagini pentru generații.
Marile iubiri ale lui Ingeborg purtau nume. Nu citisem mult din Ingeborg, dar eram foarte sensibil la numele destinatarilor scrisorilor ei. Pe Paul Celan, Ingeborg l-a cunoscut în 1948. Întîlnirea a avut loc la Viena și era simbolică prin background-ul fiecăruia. Ingeborg, tînăra poetă austriacă de 21 de ani, pe atunci studentă la Filozofie, era fiica unui director de școală, membru timpuriu al NSDAP (inițialele Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, adică Partidul Muncitoresc Național-Socialist German, partidul politic condus de Hitler între 1921 și 1945 – n. red.). Paul, 27 de ani, părăsise România fără a-și preveni prietenii, nici măcar pe cel mai apropiat confident. James trebuie să fi bănuit ceva atunci cînd Paul îi încredințase ceasul. Poetul bucovinean de limbă germană era născut la Cernăuți, acolo unde identitățile și limbile conviețuiseră cîndva fără a se anula. Și totuși, părinții îi pierduse în Transnistria. Pleca din România luînd cu sine tristețea, dar și poemele care aveau să-l consacre ca pe unul dintre marii poeți ai secolului XX. Ingeborg i-a redat încrederea și încrîncenarea. Cu toate acestea, la numai cîteva luni, Celan părăsește Viena și se stabilește la Paris. Își scriu zilnic. Un imens efort de a relata, pas cu pas, respirație cu respirație, pagină cu pagină, de a găsi plic pe măsură, de a merge la poștă, de a cumpăra la ghișeu timbre pentru străinătate, de a aștepta răspunsul. Dragoste, ulterior afecțiune, combinată cu complicitate în ascensiune și rivalități. Dinamica scade abia după zece ani, dar rămîne constantă pentru a se reinflama periodic.
Distanța transformase o idilă într-o dependență care refuză să se termine. În 2008, corespondența lui Ingeborg Bachmann cu Paul Celan, Herzzeit / Timpul inimii, avea să fie publicată. Două sute de scrisori, telegrame, cărți poștale, dedicații și texte scrise și netrimise. Bătăile inimii lor se transmiteau prin lectură.
În 1958, Max Frisch aude la Hamburg o piesă radiofonică, Der gute Gott von Manhattan / Bunul Dumnezeu din Manhattan și îi scrie autoarei, Ingeborg Bachmann, pe care încă nu o cunoștea. Bachmann îi răspunde. Se întîlnesc tot la Paris. Frisch era deja un romancier și dramaturg elvețian consacrat, laureat al multor premii, inclusiv al Premiului Büchner. După puțin timp, vor ajunge la ideea unei vieți comune. Tocmai aici începe partea incomodă a poveștii. Frisch, cu cincisprezece ani mai în vîrstă, intră în viața lui Bachmann. Celan se afla încă acolo.
Cu Celan, un poem ține locul unei declarații. Herzzeit – „timpul inimii” – este chiar un cuvînt al lui Celan. Cei doi sînt die Geträumten, cei visați: două ființe care încearcă să locuiască pentru cîteva clipe într-un teritoriu făcut numai din limbaj. Cu Max Frisch, dimpotrivă, cuvintele devin instrumente de analiză. Se despart, se apropie din nou, negociază libertatea, fidelitatea, gelozia și literatura. Bachmann scrie dens, vulnerabil, cu o mișcare permanentă între apropiere și retragere. Corespondența lor are aproape trei sute de documente și sute de pagini. Wir haben es nicht gut gemacht / Nu ne-a ieșit bine, apare la suprafață abia în 2022, după ce familia Bachmann a acceptat publicarea scrisorilor. Protagoniștii nu mai erau în viață.
Plimbarea mea dintr-o dimineață de vară din 2026 s-a transformat într-un maraton. În zilele care au urmat am ascultat, în format audio, scrisorile aceleiași femei către cei doi destinatari diferiți. Iubirea părea și ea radical diferită. Tonalitatea scrisorilor nu seamănă, nici semnătura, cu și fără „a ta Ingeborg”. Cele două volume de scrisori marchează diferența dintre cele două mari pasiuni. Nu le vorbea amîndurora în același registru.
Percepția istorică a lui Frisch nu este atît de departe de cea a lui Celan. În piesa lui Frisch, Biedermann și incendiatorii, Biedermann îi primește pe incendiatori în propria casă. Vede semnele, dar refuză să tragă concluzia. În cele din urmă, le dă chiar el chibriturile. În altă cunoscută piesă a lui Frisch, Andorra, mecanismul este altul. Un om devine treptat ceea ce privirea celorlalți a decis că este. Elvețian, Frisch beneficiase de distanța pe care Celan nu o avusese. Observatorul și victima au percepții ireconciliabile, luciditatea rămîne opusul durerii. Pe Frisch îl interesau tocmai mecanismele prin care o societate pregătește răul, îl vede venind și, prin conformism, lașitate sau comoditate, sfîrșește prin a-l face posibil. Am întreaga sa operă în biblioteca mea. Inițial fusese un cadou de aniversare pentru tatăl meu.
Parisul îi adusese lui Celan consacrarea, dar nu și echilibrul. Naivitatea tînărului care îi acoperise lui Ingeborg dormitorul cu maci atunci, la Viena, se transformase în vulnerabilitate în jungla literară. Era prezent prin limbă, nu prin origini. Cu toate acestea, era singurul care nu observase că se impusese. Atacurile au fost cu atît mai dure și au venit din direcții nebănuite. Ingeborg l-a apărat. Fragilitatea lui, însă, a persistat.
Frisch era din altă stofă. Era fascinat de identitățile pe care ni le inventăm și de biografiile în care încercăm să trăim. În Mein Name sei Gantenbein (Numele meu fie Gantenbein), personajul lui Frisch își asumă identitatea unui orb, deși vedea. Își cumpără ochelarii și bastonul de orb, observînd reacții, construindu-și o existență ireală. Se despărțise de Ingeborg și folosea mecanisme pentru accesul la o compasiune care ar fi fost naturală pentru un altul. Întrebarea lui Frisch rămîne surprinzător de actuală: cît din identitatea unui om îi aparține și cît îi este impus de privirea celorlalți? Dar există și riscul invers: să nu mai vrem să numim diferențe de teamă ca judecata însăși să nu devină suspectă.
Bachmann scrie mai tîrziu unicul ei roman publicat în timpul vieții, Malina. Acolo, identitatea unei femei se destramă între iubirea pentru doi bărbați atît de diferiți și propria imposibilitate de a discerne. Aleargă între Ivan și Malina pînă la distrugere.
Pentru posteritate, locul lui Bachmann, al lui Frisch și al lui Celan este asigurat în literatura germană și universală. Firește, cu condiția să supraviețuiască cîteva generații. Test din ce în ce mai greu de trecut.
Celan dispare în Sena în aprilie 1970. Avea 49 de ani. Ingeborg publică Malina în 1971. Doi ani mai tîrziu era la Roma. James nu a mai apucat să-i aducă ceasul lui Paul. Modest, lucra ca documentarist la România liberă. Fusese coleg de clasă cu Paul și cu unchiul meu. Zîmbea de la înălțimea scăriței aranjînd bibliorafturile pe etajere. În 1979, trăiam în Elveția, cînd am deschis într-o dimineață ziarul Neue Züricher Zeitung. Profesorul Gerhard Baumann, titularul catedrei de germanistică a Universitații din Freiburg, evoca pe o pagină întreagă personalitatea poetului Immanuel Weissglas. El fusese James. A murit la numai 49 de ani. Acasă era tangențial cu anonimatul, nimeni nu-l bănuia de reputația pe care o avea în spațiul german. La aflarea veștii, tata a luat legătura cu autorul. Profesorul Baumann a răspuns și i-a descris detaliat interacțiunile sale cu James. La ultima lor întîlnire, James îi oferise ceasul lui Celan.
În ceea ce mă privește, nu am alt merit decît de a mă fi plimbat pe o faleză ascultînd un post de radio. Restul a venit de la sine. Istoria personală este plină de asemenea coincidențe inutile care capătă sens abia retrospectiv. La douăzeci și ceva de ani poți auzi o sirenă de ambulanță fără să faci legătura cu ceea ce, cincizeci de ani mai tîrziu, îți vei imagina că ar fi putut să fi fost. O relatare auzită în căști aducea momentul înapoi. Continui să merg. Și îmi revine cuvîntul lui Celan: Herzzeit. Timpul inimii. A mea mai bate.
Adrian Barbu este consultant și publicist, doctor în științe și MBA la Insead – Fontainebleau.
Foto: Paul Celan și Ingeborg Bachmann
.jpg)
