„Toate celelalte oi, strigînd și behăind cu aceeași intonație, au început să se înghesuie și să sară în mare după tovarășul lor, încolonate. Care mai de care se grăbea să sară cea dintîi.“ François Rabelais, Cartea a patra, 1552.
„Oile se împung cu capul una pe alta. Rămîn așa, iar roata pe care o formează nu se mișcă multe ore la rînd. Par să nu vrea altceva decît să simtă vîntul și soarele, iar ticăitul infinitului le pulsează în sîngele de sub frunți și se transmite de la un cap la altul, așa cum bat deținuții în zidurile temniței.“ Aceste fraze încheie un scurt text intitulat „Oi, văzute din diverse unghiuri“, publicat de Robert Musil în anii 1920 și pe care a ținut să-l republice în 1936, în vremea în care poporul german își încredințase viitorul lui Hitler.
Pe la 1553, la un an după ce apăruse Cartea a patra a lui Rabelais, un strălucit student în drept scria următoarele: „Aș vrea să înțeleg cum se poate ca atîția oameni, atîtea comune, atîtea orașe, atîtea națiuni să îndure uneori un tiran, care e unul singur și care nu are decît puterea pe care i-o acordă ei, care nu le poate dăuna mai mult decît acceptă ei să îndure și care nu le-ar putea face nici un rău dacă ei n-ar prefera mai degrabă să sufere decît să-l contrazică“. Ajuns, la o vîrstă precoce, consilier la parlamentul din Bordeaux, Étienne de la Boétie va fi prietenul intim al lui Montaigne. Această frază se găsește în cartea care avea să-i aducă renumele, Discurs despre servitutea voluntară.
Politologul Andrei Kolesnikov citează un vechi banc sovietic: „Brejnev se laudă în fața președintelui american că poporul sovietic va îndura orice și nu se va răzvrăti niciodată împotriva comunismului. Pentru a-și întări spusele, el ia cîteva decizii nepopulare care culminează cu anunțul că toți vor fi spînzurați a doua zi. O voce timidă întreabă: «Trebuie să venim noi cu frînghia sau ne-o dau sindicatele?»“.
Pentru a justifica războiul contra Ucrainei, Putin mizează pe naționalismul paranoic al populației ruse și orchestrează servitutea voluntară folosindu-se de două leviere: banii și propaganda. Dacă te întorci viu de pe front, primești un pachet frumos. Dacă te întorci în sicriu, familia ta primește mai mulți bani decît a visat vreodată. Propaganda țintește oile pe două canale la fel de bine unse: pentru bătrîni și pentru țărănoii neciopliți, se folosesc canalele de televiziune, controlate toate de oamenii Puterii; pentru tineri, e de ajuns o îndrumare demnă de pionierii epocii sovietice, presărată cu rețele sociale acaparate de influencer-i aflați în slujba Kremlinului. Armata tinerilor, o grupare paramilitară pusă la cale de Moscova, este condusă de gimnastul olimpic Nikita Nagornîi, care are o frunte lată și alură impunătoare. El are 1,4 milioane de followers pe un TikTok supus controlului putinist.
Pentru o generație acaparată de societatea de consum, la fel de fashion victim ca și corespondentele sale occidentale, un simplu deget care apasă ecranul telefonului portabil deschide accesul la imaginile strălucitoare ale unui „bricolaj ideologic ce combină elemente contradictorii din trecutul sovietic, dintr-o spiritualitate apocaliptică și materiale furnizate de propagandiști“, observa Ian Garner, istoric și sociolog specializat în chestiuni rusești, care adăuga: „Așa arată fascismul azi. El digeră și scuipă afară, la întîmplare, meme, clișee, stereotipuri și alte idei efemere“. Totul – sprijinit de o represiune feroce.
Ca mulți alții, am fost inițiat în conceptul de „memă“ de biologul Richard Dawkins, care l-a introdus în 1976, în bestseller-ul său Gena egoistă. Dawkins este una dintre acele minți superioare pe care virtuozitatea a împins-o să producă una dintre acele prostii inteligente despre care vorbea Musil. El a construit cuvîntul „memă“ pornind de la „genă“ și de la termenul grecesc mimos, din care provine ideea de imitație. Pentru Dawkins, o memă este un „replicator cultural“, care „evocă ideea unei unități de transmitere culturală sau a unei unități de imitație“.
El împinge metafora un pic cam departe, crezînd că am putea identifica reguli ale replicării memelor comparabile cu cele ale replicării genelor, selecția naturală aplicîndu-se culturii la fel ca și naturii: „Transmiterea culturală e comparabilă cu transmiterea genetică“, scrie el în mod greșit. În lumea anglo-saxonă, succesul cuvîntului memă a creat o memă.... Amestecat în orice, el desemnează orice obiect mental, ideea sau altceva, care cristalizează și se răspîndește cu succes în numeroase minți, unde se și fixează.
Exemplul cel mai cunoscut de memă este stereotipul, vechi sau nou; dar conceptul (care e mai degrabă slab) s-a extins la ansamblul fenomenelor de contagiune mentală, de la domeniul religios la modă, trecînd prin diversele noțiuni examinate în acest volum, precum teoria genului sau descreșterea. Parazit sau virus cultural, mema este hrana preferată a oii umane. Poate fi un cuvînt, o idee, un video, un cîntec, ba chiar și imaginea mentală asociată cu un obiect la modă, cum ar fi o pereche de bascheți. Formă de servitute voluntară, moda tîrăște după ea propriile meme.
Avalanșa TikTok a dus fenomenul la un nivel incredibil. Lansată de China și avînd ca destinație restul lumii, rețeaua a cucerit în cinci ani mai mult de un miliard de fani, mai mult de jumătate dintre ei avînd sub 25 de ani. Bazată pe clipuri care au adesea doar cîteva secunde sau zeci de secunde, dar putînd merge pînă la trei minute, rețeaua îngăduie oricărui tînăr sau mai puțin tînăr să producă un video și să-i evalueze receptivitatea. Dacă aceasta atinge un anumit prag, sistemul îi testează popularitatea în cercuri tot mai largi. Algoritmul central al dispozitivului captează preferințele celor care privesc și le propune alte videouri susceptibile să-i intereseze.
În Statele Unite, timpul mediu petrecut pe TikTok a crescut de la 46 de minute în 2022 la 82 de minute în 2023. 44% din adolescenții americani se declară dependenți de TikTok. Exemplu-tip: o pisică se înalță pe lăbuțele din spate ca să vadă dacă e ceva pe un raft, face un salt ca să observe mai de aproape și se retrage brusc, ca electrocutată, cînd vede o folie de aluminiu. Durata: 6 secunde. Vizualizări: peste 40 de milioane. În mai 2024, autoritățile franceze s-au hotărît să interzică TikTok în Noua Caledonie, deoarece rețeaua era folosită de protestatari violenți.
Succesul unui „tiktoker“ sau al unei „tiktokerițe“ se dovedește adeseori efemer, dar unii capătă o celebritate mondială, precum comicul italian de origine senegaleză Khaby Lame, ale cărui clipuri fără sunet l-au transformat în 2020 în cel mai apreciat tiktoker din lume, cu 150 de milioane de urmăritori. Piața muzicii pop s-a năpustit asupra rețelei. Pentru un cîntăreț sau o cîntăreață, succesul pe TikTok este o etapă obligatorie.
În afara veniturilor obținute din vînzarea albumelor și din streaming, norocosul se face și „influencer“ și se pune în slujba brand-urilor de modă. Aka Nakamura, cea mai ascultată cîntăreață francofonă din lume, are 2,4 milioane de urmăritori. Taylor Swift are 33 de milioane. Rețeaua nu-i evită pe bătrîni: grupul Metallica, creat în 1995 și care a vîndut 125 de milioane de discuri (și 123 de milioane de tricouri), are 2,7 milioane de urmăritori pe TikTok.
Rețeaua se laudă cu deschiderea sa față de conținuturi de calitate. Editorii și cineaștii au descoperit că un scurt video despre o carte sau un film, produs de un amator, poate face pui. Cărțile recomandate pe TikTok sînt afișate în aeroporturi. Orice nătărău cu un minimum de îndemînare își poate transforma contul într-o mașină de fabricat știri. Sigur, în felul său. Un tînăr englez atrage mai mulți urmăritori decît totalul conturilor de TikTok ale ziarelor New York Times, Washington Post și Daily Mail. E mană cerească pentru influencer-ii politici. Revista The Economist, mereu sobră, consideră TikTok o „armă de distracție în masă“. Iată ceva ce spune totul: în China, rețeaua-mamă a TikTok, numită Douyin, nu este accesibilă mai mult de 40 de minute pe zi și nici între 10 seara și 6 dimineața.
Potrivit unei anchete riguroase realizate în 2022, 70% din tinerii francezi ce au între 11 și 24 de ani declară că se informează via TikTok, comparativ cu 23% care o fac urmărind jurnalele de actualități ale marilor canale TV. Potrivit aceleiași anchete, 31% din ei estimează că „rezultatul alegerilor americane din 2020 a fost falsificat în defavoarea lui Donald Trump“, 26% cred că în Ucraina „masacrarea civililor la Bucea a fost o înscenare a autorităților ucrainene“ și 32% consideră că „vaccinurile cu ARNm produc daune ireversibile organelor vitale ale copiilor“.
În contextul noului conflict din Gaza din 2023, o tînără influenceriță a scos de la sertar „Scrisoarea către America“ redactată de Bin Laden, ca să revendice și să justifice atentatele din 11 septembrie 2001. Acel video, care îi înfățișează pe americani ca „slujitorii poporului evreu“, a fost văzut de 14 milioane de ori în trei zile. În Franța, un profesor de filosofie care predă la clasele terminale vorbește despre „lobotomie în masă“.
„Poate că, într-o bună zi, vom descoperi că prostia nu e altceva decît un virus“, scria un scriitor belgian prolific și subtil, pe nume Jacques Sternberg, într-o culegere de aforisme publicată în 1986. Ironia istoriei face ca respectiva culegere, intitulată Gînduri, să fi fost prefațată de Bernard Tapie. Vi se pare greu de înțeles ce căuta acolo neînfricatul mare industriaș, cumpărător bulimic de firme, pe care le revindea la prețuri exorbitante?
Trebuie spus că nu era omul nuanțelor și căruia să-i placă marea cultură. Motivul e simplu: în 1986, studenții francezi îl plasau pe antreprenor în fruntea clasamentului „celor mai admirate persoane în viață“, cu multe puncte înaintea lui Lech Walesa sau a Maicii Tereza, așa cum a observat politologul Henri Weber. În trei sau patru ani, studenții trecuseră de la „antreprenoriatofobie“ la „antreprenoriatoidolatrie“, adăuga el. „Ce iubește tineretul la Bernard Tapie e aventura economică, modelul american al self made man, nonconformistul care sfidează establishment-ul și predică egalitatea de șanse“.
Entuziasmul subit al sfintei tinerimi pentru virtuțile capitalismului intervenea, constata Weber, după „prăbușirea ideologiei marxiste“, potrivit căreia orice „patron“ este obligatoriu „o întrupare laică a Răului“. Tot în 1986, soții Defferre, socialiști chivernisiți care domneau peste Marsilia, îi încredințau lui Tapie frîiele celebrului lor club de fotbal contra sumei simbolice de un franc. Se întîmpla înainte de „generația Z“, ultima literă din alfabet care e folosită și ca să-i reunească pe unii în jurul tancurilor rusești, dar și ca să desemneze generația nativilor digitali.
Sociologul Gabriel Tarde ar fi fost interesat de ideea potrivit căreia se pot identifica „unități“ de transmitere culturală. În lucrarea sa masivă din 1890, intitulată Legile imitației, Tarde susține că dorința și imitația sînt precum Avanie și Framboise din cîntecul lui Boby Lapointe (1960), adică baba și mitraliera destinului sau măcar ale dinamicii sociale. „Starea socială, la fel ca starea hipnotică, nu este decît o formă de vis, cel de a conduce și de a acționa. Să ai doar idei sugerate de alții, dar să le crezi spontane – asta e iluzia caracteristică somnambulului, dar și omului social.“ Paul Valéry va spune mai tîrziu că „vorbele care ne vin în minte în general nu vin de la noi“.
Acesta era sensul superbei metafore a lui Musil, pe care am citat-o la începutul capitolului: „Ticăitul infinitului le pulsează în sîngele de sub frunți și se transmite de la un cap la altul“. Înaintea lui Freud, Tarde făcea apel la noțiunea de „inconștient“, așa cum o va face, cinci ani după el, și Gustave Le Bon, în Psihologia mulțimilor. Numai că inconștientul despre care era vorba acolo nu are nimic de-a face cu sexualitatea individului: pentru că era colectiv.
Conceptul de memă l-ar fi interesat și pe Wilfred Trotter, un neurochirurg britanic care, în timpul Primului Război Mondial, a publicat o lucrare importantă despre „instinctul de turmă“. Forța instinctului gregar variază în funcție de specie, inclusiv la mamifere, iar homo sapiens nu e scutit de așa ceva. Caracteristic omului „normal“, acest instinct reprezenta pentru Trotter „un pericol pentru civilizație“.
În autobiografia sa Lumea de ieri, Stefan Zweig evoca spiritul de turmă al studenților, transmis din generație în generație: „[În preziua incendierii Reichstagului], studenții germani, bucuroși de orice ocazie de a-și expune opiniile reacționare, s-au încolonat în fiecare universitate în parte, s-au dus în librării și au căutat exemplare din cărțile noastre și, cu această pradă, au mărșăluit, cu steagurile desfășurate, pînă într-o piață publică. Acolo, cărțile respective au fost puse la stîlpul infamiei, urmînd un vechi obicei german, așa că Evul Mediu a ajuns, de pe o zi pe alta, la modă. Și eu am un exemplar al unei cărți scrise de mine străpuns de un cui. Cum era, din păcate pentru ei, interzis să arzi oameni, alte cărți le-au pus pe foc în timp ce recitau maxime patriotice“.
Impulsionat de verticala puterii sau de orizontala rețelelor sociale, spiritul de turmă pune stăpînire și pe creierele elitelor. Julien Benda nota că „forma lăudabilă a gîndirii a ajuns cea de turmă“.
(fragment din volumul Homo Cretinus. Triumful prostiei – zece remedii contra prostiei, aflat în curs de apariție, în traducerea lui Cristian Preda, la Editura Baroque Books & Arts)
Olivier Postel-Vinay (n. 1948) a studiat filosofia, logica și epistemologia la Sorbona și a absolvit Institutul de Studii Politice din Paris. A fost redactor-șef la revistele Science et Vie, La Recherche și Courrier International, iar în 2008 a fondat revista Books.
