Dezbaterile aprinse de săptămîna trecută din jurul formei supat – ajunse de pe rețelele de socializare în programele de știri ale multor televiziuni serioase – merită rezumate, pentru că ne spun cîte ceva despre atitudinile vorbitorilor față de propria limbă. Un scurt material video anunța „un nou substantiv în limba română”, denunța prezența substantivului supat în ultima ediție (din 2021) a Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic (DOOM3) și trăgea o concluzie ironică („putem spune în mod corect Pisica s-a ascuns supat”). Filmulețul a produs pe rețelele sociale mii de comentarii acide și indignate, temperate din cînd în cînd de cîte o opinie diferită, care îi trimitea pe interlocutori către dicționare și către o minimă informare prealabilă. Observațiile critice ale utilizatorilor avizați și intervențiile publice ale specialiștilor au demontat pînă la urmă scenariul senzaționalist: nu era vorba de un cuvînt nou, introdus de lexicografi pentru a face loc vreunei pronunțări sau scrieri inculte, ci de un termen mai vechi, care a primit în dicționarele actuale etichete de registru foarte clare: de obicei „popular”, uneori „regional”. Forma supat din dicționare nu reprezintă scrierea neglijentă a unei combinații dintre prepoziție și substantiv, ci chiar substantivizarea secvenței sudate, folosită și articulat (supatul) sau la plural (supaturi). Cea mai veche atestare a substantivului supat se găsește la Iordache Golescu, în comedia Barbul Văcărescul, vînzătorul țării, manuscris din prima jumătate a secolului al XIX-lea („Dăstul este pă unul numai să-l mustrezi, că ceilalţi să vîră pîn fundurile supaturilor, dă nu-i mai vezi pă la curte”, Scrieri alese, p. 65). Cuvîntul este ilustrat în dicționarul tezaur (Dicționarul limbii române, DLR) prin mai multe citate din Iacob Negruzzi, Calistrat Hogaș, Sadoveanu etc. Circulația sa în texte este confirmată și de includerea de către Frédéric Damé în dicționarul său român-francez din 1893. Eticheta „popular”, care înseamnă „nonstandard”, este folosită în lexicografia românească pentru cuvintele și expresiile care se folosesc în mai multe regiuni; în cazul de față, se observă ușor că supat era folosit și de munteni (Iordache Golescu), și de moldoveni (Iacob Negruzzi).
Analizînd discuțiile iscate în jurul formei supat, prima observație pe care o putem face este că modul de utilizare a limbii îi preocupă și îi pasionează pe mulți vorbitori de română, ceea ce e foarte bine. A doua observație e banală: constatăm (din nou) că pe rețelele sociale oamenii se inflamează adesea înainte de a se informa, reacționînd emoțional și vehement; acuzațiile apar înaintea verificărilor, suspectîndu-se în general ce e mai rău din partea celorlalți, care trebuie să fie sau răi, sau proști. Orice fapt necunoscut confirmă că limba se duce de rîpă, că tinerii o stîlcesc, că la putere sînt analfabeții, deci lucrurile merg din rău în mai rău. Din comentariile online (de pe Facebook) aflăm că „Au ajuns analfabeții să facă dicționarele...”; „Au nenorocit limba română”; „asta fac ca să-și justifice salariile, să nu spună lumea că stau degeaba!”. Suspiciunea generalizată se concretizează în cunoscuta tendință actuală, îngrijorătoare, de a nu mai avea încredere în specialiști, de a considera că opiniile științifice sînt inutile sau chiar dăunătoare. În cazul dat, bănuiala care se convertește în acuzații directe și replici sarcastice e că specialiștii coboară voit nivelul cultural, pentru a face pe plac celor inculți: „în semn de respect și adîncă prețuire pentru poporul analfabet... să nu se mai simtă discriminat...”; „transformăm analfabetismul unora în regulă gramaticală!”; „S-a ajuns să se adopte oficial cuvintele analfabeților...”; „Au luat-o razna de tot! Normalizăm greșelile, incultura, agramații”; „Adică schimbăm cuvintele după toți agramații în loc să îi trimitem la școală?”; „Limba română va căpăta termeni din limbajul sărac al milenialilor” etc.
În fine, mai putem trage o concluzie, la fel de puțin veselă: există confuzii care se perpetuează, poate și din vina școlii, generînd atitudini de neînțelegere sau respingere. Se pare că nu tuturor le este clar ce înseamnă indicațiile „popular”, „regional”, „familiar” din dicționare. Cuvintele înregistrate ca populare nu aparțin limbii standard, deci nu se recomandă folosirea lor în contexte formale. De exemplu, acușica, arțag, basamac, bă, bîzdîganie (cuprinse și ele în dicționarele noastre, inclusiv în DOOM, cu eticheta „popular”) nu se folosesc în scrisul și în vorbirea formală, dar nu li se poate nega calitatea de cuvinte ale limbii române. Nu sînt cuvinte incorecte – ci nepotrivite în anumite contexte. Din păcate, pentru mulți vorbitori există o suprapunere absolută între limba română și limba română standard. În viziunea acestor vorbitori, vorbirea regională, scrisul arhaic, colocvialismele pur și simplu nu sînt limba română (chiar dacă ei înșiși le folosesc). Lexicul este tratat în termeni radicali, împărțit în existent/inexistent și corect/incorect.
Dicționarele explicative actuale înregistrează cuvintele care au o istorie documentată, care sînt prezente în texte și în alte lucrări lexicografice. Dicționarul normativ (DOOM) a moștenit, de la început, întregul inventar al DEX-ului; formele recomandate și cele nerecomandate pentru limbajul standard sînt indicate nu numai prin selecție, ci și prin etichetele de registru. Oricum, ar trebui ca în școală să nu se pună totul în termenii corect și incorect; oricît de importantă ar fi corectitudinea exprimării, învățarea normelor nu este suficientă dacă vrem să înțelegem cum funcționează limba, care sînt varietățile regionale, registrele și schimbările sale în timp.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
