Ziua mea de naștere e în septembrie, a doua dintre lunile mele preferate, după luminoasa și promițătoarea lună mai. E o lună frumoasă chiar și în București, pe asfalt, în trafic și printre betoane, spiritul ei melancolic, lumina ei aparte reușesc să răzbată pînă la locuitorii orașului, proaspăt întorși de prin insulele din Grecia, fără chef de nimic. Abia de pe la sfîrșitul lui octombrie orașul devine tern și apatic, în septembrie încă se întîmplă lucruri.
Nu știu voi cum sînteți, dar eu niciodată n-am făcut mare caz de ziua mea de naștere. Habar n-am ce reprezintă pentru alții, dacă e într-adevăr o sărbătoare importantă, un jalon, o trecere de la o vîrstă la altă sau o zi oarecare. M-am nimerit de multe ori pe la restaurante unde cineva își sărbătorea într-un grup mare ziua de naștere și am privit de la distanță toată frenezia uneori ipocrită legată de eveniment. Uneori erau familii numeroase, alcătuite din mai multe generații, unde se simțea o stînjeneală între cei tineri și cei mai în vîrstă, unii erau acolo din obligație, alții acaparau conversația, pe masă se adunau sticlele, platourile cu fripturi și cu mici, la un moment dat se cînta „Mulți ani trăiască!”, dacă sărbătoritul avea 80 plus era cel mai ignorat dintre toți, lăsat la o parte în bula lui de liniște și de cele mai multe ori de surzenie. Dar am asistat și la aniversări între prieteni unde totul se transforma într-o beție generală care degenera în ceartă, împăcare și iar în ceartă, o petrecere pe care nu-ți dorești neapărat să ți-o amintești a doua zi, dar ai bifat-o, ai făcut 40, 45, 50 de ani, trebuia să existe undeva o bornă pe care să o depășești ca la un maraton. Odată chiar am filmat o petrecere aniversară pentru un reportaj de televiziune – un bătrîn dintr-un sat din munți, care se pare că fusese un soi de haiduc în tinerețe, împlinea 97 de ani și venise întreaga familie, adunată din prin toate colțurile țării pe unde se risipise ca să-l sărbătorească. În restul anului, bătrînul era singur cuc și-și vedea cum putea de mica lui gospodărie, de găinile lui, în ziua aceea a fost asaltat de rude, cred că nu știa prea bine ce i se întîmplă, cine e unul și cine-i altul. Am filmat și pregătirile, cu o zi înainte femeile, nepoate, verișoare și fine, se apucaseră de gătit un adevărat festin, au împăturit sarmale și au frămîntat aluaturi, o vreme pentru clacă, pentru bîrfe, în timp ce afară bărbații se alcoolizau vîrtos, în așteptarea aniversării propriu-zise. Moșul a dispărut la un moment dat, l-am găsit prin pod, se retrăsese acolo cu o sticlă de țuică, reportajul n-a ieșit nicicum, petrecerile astea aniversare la români, în loc să fie cu bucurie și cu dans ca la italieni și spanioli, alunecă într-un kitsch grotesc. Dar adevărul este, acum îmi dau seama, că n-am avut parte niciodată de o petrecere adevărată de ziua mea (deci moșul de 97 de ani a fost mai norocos decît mine) și cred că nici nu mai țin minte de cînd n-am avut un tort cu lumînări în care să suflu și să-mi cînte cineva „La mulți ani!”.
Pentru că asta conta în copilărie. Să vină cîțiva copii la tine acasă, pe care să-i alegi tu, nu ai tăi, căci și atunci copiii se alegeau conform intereselor părinților, să le prezinți și să le dai voie să se joace cu jucăriile tale, adică cu jocurile tale mai „șmechere” de la JECO (ăsta era un soi de mic Jumbo comunist), „Cartea junglei”, „Dacii și romanii” etc., să te admire pentru ce ai tu și ce n-au ei (o mașinuță teleghidată, cîteva piese de Lego), să facă mama tartine cu salam de Sibiu și în sfîrșit să vină momentul tortului, eventual cu bezea, the best, cînd toți copiii invitați să cînte docili „Mulți ani trăiască!”, iar tu, sărbătoritul, să sufli în lumînări și să desfaci cadourile – o carte, un penar chinezesc, un disc cu povești. Nu, n-am avut niciodată o astfel de aniversare, dar am participat la multe unde părinții m-au trimis „din obligație”, îmbrăcată și pieptănată frumos ca să dau bine în pozele făcute cu aparatul rusesc Smena. Dar aniversarea mea? Era cu cîteva zile înainte de începerea școlii, copiii pe care îi cunoșteam erau încă plecați sau proaspăt întorși din vacanță, frustrarea cea mai mare era că nici măcar nu aveam cum să împart bomboane la școală, să existe acel moment magic de la finalul unei ore de curs în care să mă perind cu o cutie de bomboane pe la toate băncile, iar tovarășa și colegii mei să-mi cînte „lamulțiani“, un mic moment festiv necesar ca să înțelegi că ai mai crescut cu un an.
Astăzi, o amică îmi povestește că a cheltuit 1.500 de euro pe ziua fiică-sii, că n-a avut ce face, și ceilalți părinți cheltuiesc la fel și nu se putea lăsa ea mai prejos, e exact ca la nunți, te-au invitat, trebuie să-i inviți și tu și că nu mai merge să o faci la Mc, e pentru săraci, trebuie să închiriezi un spațiu, să ai animatori și o tematică a zilei aniversare, altfel se plictisesc ăștia mici și stau doar pe telefoane, să aibă chestii gonflabile de sărit, ca să-și consume energia, să se bată cu pizza, că asta nu e de mîncare, e for fun să-și arunce cu ea în cap, iar mamele și tații stau și ei deoparte și mai vorbesc una-alta, se mai conectează și în viața reală, nu doar în grupuri de WhatsApp, poate chiar mai pun de o afacere, își vînd mașinile unii altora. „Bine că ea a fost mulțumită!”, zice amica mea. „Pentru că i-am promis că o duc la Disney, la Paris... iar anul ăsta chiar n-am bani de Paris!”
Nu mi-am propus niciodată să-mi petrec ziua de naștere la Paris, Roma sau Londra, deși fac parte din acea categorie de oameni care cred, totuși, că ziua de naștere e o zi specială. În ultimii aproape zece ani, pentru că e septembrie și încă e cald, mi-am petrecut zilele de naștere la mare, nu foarte departe, ori la marea noastră, ori la cea bulgărească de peste graniță. Am prieteni care își doresc ca aniversarea lor să nu-i prindă în România și îi înțeleg foarte bine, o zi de naștere e un prilej minunat ca să te îndepărtezi un pic de tot marasmul de aici. În 2019, chiar înainte de pandemie, mi-am sărbătorit ziua de naștere în grădina unei prietene care are o casă la Vama Veche – am îmbrăcat cea mai bună rochie, albastră, din in, pe care o aveam atunci, a mai venit o prietenă care mi-a adus un cadou banal, de conjunctură, o brățară hippie din piele, dar l-am apreciat, păstrez brățara și acum, am stat pînă tîrziu în grădina plină de greieri, arici și melci, patru oameni bînd vin, la lumina unor felinare cu lumină difuză și conversîndu-ne lejer despre viitorul acestei țări, despre viitorul Europei, a fost o zi absolut perfectă. Acum doi ani, i-am urcat pe ai mei în mașină și i-am dus la Krapeț, la final de sezon, i-am plimbat prin toate satele de pe coasta de nord bulgărească, ziua mea m-a prins la Șabla, pe plajă, cu o vreme vîntoasă și destul de înnorată, pe plajă nu era nimeni, iar eu și taică-miu am urmărit timp de o jumătate de oră niște crabi micuți care mișunau prin nisip și încercau să se întoarcă în mare, a fost din nou o zi de naștere minunată. Anul trecut am fost în Albania, într-un resort pustiu, de pe o margine a hărții albaneze, am locuit într-o căsuță de lemn unde se auzeau tot vuietul și valurile mării și mi-am dat seama că cel mai bine, de ziua ta, e să fii departe de lume și de toți, n-ai nevoie de nici o petrecere, de nici o sindrofie, doar de tine și să accepți faptul că a mai trecut un an, că te apropii de 50 care e un prag, dar poate că nici asta nu contează, pragurile vîrstei, poate că cel mai fericit vei fi atunci cînd uiți că e ziua ta și nu-ți mai dorești să te felicite nimeni nici măcar online, de complezență, mii de „lamulțiani” pe Facebook, postate la foc automat, azi ești tu, mîine altul, tortul pe care nu-l ai, rochia albastră de in care nu-ți mai vine.
Anul ăsta, pentru că piciorul e în refacere și încă nu pot merge, am văzut luna septembrie decupată în fereastră, un dreptunghi de septembrie. Copacii din curte cu frunze care încep treptat să îngălbenească, o bucată de cer, coțofana Rodica pe acoperișul de vizavi, motanul Vasile mieunînd în curte după mîncare. Ziua mea a trecut blîndă, serafică, fără să o simt.
