Gerontocrații

Prin 2025, printr-o indiscreție a unui microfon lăsat deschis, lumea a aflat că cei doi autocrați ai Rusiei și Chinei, Putin și Xi Jinping, își doresc să trăiască minimum 150 de ani. Deloc departe de aceeași obsesie este și vîrstnicul Donald Trump, președintele Statelor Unite, care, chiar dacă n-a devenit un autocrat în fapt (mai există limite constituționale în SUA), face tot ceea ce ține de el pentru a deveni unul. Cele trei mari puteri ale acestor decenii sînt, așadar, conduse discreționar, sau aspirînd la această cale, de gerontocrați, care își doresc să fie scutiți nu numai de democrația politică, dar și, personal, de democrația morții. Să fie o legătură între acestea două?

Realitatea este că toate cele trei regimuri (ai căror capi par să se înțeleagă destul de bine între ei) – oricît de diferite ar fi între ele  – dau sentimentul sclerozei și al incapacității de a imagina căi de dezvoltare în afara conflictului, a întăririi represiunii, a războiului, a marotei paseiste, tipice bătrînilor. „Make America Great Again”, neo-țarismul și neo-confucianismul nu sînt, în substanța lor, foarte diferite. Atît China, cît și Rusia au populații care îmbătrînesc rapid, dar mai ales guvernele lor sînt conduse de birocrații rigide și tot mai osificate. Atît Rusia, cît și SUA sînt antrenate în războaie costisitoare pentru ele însele (spre a nu mai vorbi de cealaltă parte) pe care nu știu și aproape că nu mai pot să le încheie. Toate trei regimurile sînt obsedate de „străini”: SUA – o țară făcută din și de imigranți și care multă vreme și-a extras dinamismul și „tinerețea” în mare măsură tocmai din prezența imigranților – îi deportează pe imigranți, lipsindu-se de aportul lor de inventivitate și efort; Rusia caracterizează drept „agenți străini” orice legătură cu Occidentul, iar China și-a redescoperit eterna suspiciune față de „străini” și „influențele nocive” și își supraveghează populația cu cele mai noi mijloace AI. Naționalismul, în formele cele mai urîte, fasciste adesea, caracterizează tustrei regimurile.

Un alt aspect comun este „cultul personalității”: Xi domnește de unul singur și își epurează periodic nu numai rivalii din cadrul Partidului Comunist Chinez, dar și pe unii potențiali sau suspectați rivali, semănînd tot mai bine cu Stalin din anii Marii Terori. Suspiciunea, teama și neîncrederea se extind tot mai mult, se pare, în aparatul de partid și de stat, ca și în armata Chinei. Putin, de mult, nu mai ține seama de aproape nimeni altcineva. Cît despre Trump, acesta proiectează Arcuri de Triumf, schimbă arbitrar denumirile geografice internaționale și protestează periodic că nu primește Premiul Nobel pentru Pace. Pentru toți trei, devoțiunea personală față de liderul suprem, nu responsabilitatea față de stat și binele public, creează cariere în administrație și te ridică sau te coboară pe treptele Puterii. Cei trei bărbați în vîrstă, aflați în fruntea statelor lor, caută din toate părțile – real sau fie și simbolic – să convingă întreaga lume (și mai ales popoarele lor) că sînt geniali, perfecți, infailibili și mai ales indispensabili. Cînd cîte unii mai surîd ironic și alternează politețea diplomatică cu refuzurile, precum europenii, autocrații îi urăsc și îi disprețuiesc, și doi dintre ei le urzesc sfîrșitul politic, iar al treilea – pe cel economic. Nu cumva și prin cultul personalității și disprețul față de instituții și reguli vor ei să se „asigure” și să-i asigure pe toți ceilalți că dispariția lor inevitabilă ar fi o catastrofă deopotrivă pentru țările lor și pentru umanitate, fie și pentru că nici o instituție națională sau internațională n-ar putea fi mai longevivă decît un Mare Om?

Și probabil că tot apropierea inevitabilă de sfîrșit stimulează delirul grandorii în toate cele trei cazuri – deși fără îndoială că mai trebuie să fie și alte cauze mai specifice în fiecare caz. Știi că că vei deveni neant nu după mult timp și atunci vrei să-ți afirmi, compensatoriu, capacitatea de a dăinui pentru posteritate prin merite excepționale. Unul se vrea „reunificatorul ținuturilor ruse”, răsturnînd  istoria, dorințele oamenilor și asumînd violența drept mijloc primordial; altul mizează pe „decadența Vestului”, pregătește invazia Taiwanului și visează la o hegemonie milenară a Chinei; al treilea, în fine, violînd masiv toate tradițiile țării sale, se vrea „nemurit” pe bancnote (precum regii și reginele Angliei – doar că aceștia nu mai au astăzi decît o putere pur simbolică) și pretinde să fie adulat de o curte de lingușitori și sicofanți. Iar delirul grandorii merge mînă în mînă cu disprețul profund față de adevăr. Doar n-o să se împiedice ei, care au un geniu nemaiîntîlnit, de piatra de poticnire a modestului adevăr! Iar dacă cineva îndrăznește să le arate realitatea neconvenabilă, va dispărea, precum medicul chinez care a vorbit primul despre COVID-19, ori va fi aruncat pe fereastră, precum funcționarii mai independenți ai lui Putin, sau va fi concediat din administrație și, eventual, supus unor tracasări juridice, cum am văzut întîmplîndu-se în America lui Trump.

Și poate că mai este ceva care îi unește pe cei trei moșnegi, ceva mai puțin vizibil, dar pe care îl simțim în politicile lor: un fel de ură sau de resentiment față de tinerețe, față de noile generații, față de ceea ce-i proaspăt, viu și autentic, și care se manifestă cel mai clar în așa-zisul lor „conservatorism” presupunînd un atașament maniacal față de valori ale unui trecut imaginat „de aur”, pe care ar vrea să-l facă prezent; în fine, ura lor pe viață se observă și în lipsa lor de compasiune și în disprețul față de suferințele nemăsurate pe care chiar politicile lor le produc, dar și în satisfacția de a produce mereu altele noi. E ca și cînd ar spune celor mai tineri: „Dacă chiar și noi, care sîntem așa de geniali, ne vom ducem nu peste mult timp, cum să nu detestăm faptul că voi rămîneți în viață ca să vă bucurați și să fiți fericiți?”.