Era de așteptat ca și în mediile muzicale – de la industria divertismentului pînă la spațiul academic – să se amplifice rumoarea în jurul rolului Inteligenței Artificiale. Pentru noi, muzicologii, problemele generării de texte și aspectele etice ale paternității lor sînt, în mare măsură, aceleași cu cele întîmpinate de scriitori. Universitățile românești încearcă, încă timid, să găsească mecanisme eficiente prin care să controleze producerea „artificială”, în masă, a lucrărilor de licență, disertațiilor și tezelor de doctorat. Sîntem încă șocați – sau, în cel mai bun caz, amuzați – cînd descoperim bibliografii fictive; eu însămi am întîlnit titluri care îmi sînt atribuite, fără să-mi aparțină. Iar ca profesori ajungem să credem că doar examinările orale mai pot fi relevante.
Inteligența Artificială ar putea fi folosită cu succes în cercetarea muzicologică și în redactarea textelor, dacă își păstrează rolul de asistent, de partener de dialog, iar muzicologul îi verifică atent și permanent afirmațiile și sursele. În munca noastră, cărțile și studiile tipărite rămîn sursa esențială – nu m-aș hazarda să prevăd pentru cît timp –, dar AI ne poate economisi o parte din efortul de documentare. Ne va lua locul în viitor? E posibil. În orice caz, dintre cele trei ipostaze ale muzicianului clasic – compozitor, interpret, critic –, cea din urmă mi se pare vulnerabilă din acest punct de vedere. Am, în schimb, convingerea că interpretarea muzicală se plasează într-o zonă sigură. Continui să cred că viața tradițională de concert și de operă, cu orchestre, dirijori și soliști care construiesc o stagiune pentru publicul prezent în sală, va rămîne o componentă a existenței noastre. Iarăși, nu pot face previziuni temporale. Alături de ea, experimentele electronice și virtuale, desfășurate de altminteri de decenii, vor continua să capete înfățișări tot mai sofisticate. Nu văd însă cum ar putea înlocui întîlnirea dintre interpret și ascultătorul de muzică clasică, mai precis acel curent inefabil care străbate spațiul în momentul irepetabil al spectacolului.
Ce vor mai cînta acești interpreți? Observ, în lume și la noi, un efort permanent de reimaginare și popularizare a muzicii clasice, pentru a ajunge la cît mai mulți ascultători de astăzi. Dacă mă îndrept însă spre compoziția nouă, dilemele utilizării Inteligenței Artificiale privesc producția muzicală din mai multe perspective. În zona larg accesibilă a muzicilor așa-numite de divertisment, discuția poate porni de la capacitatea AI de a produce un fișier audio pe baza unui text, a unei melodii, a unei imagini sau a unei înregistrări. Actualele generatoare text-to-audio readuc astfel în discuție perspectiva substituirii compozitorului. Nici aici înlocuirea nu este atît de simplă cum pare, însă eu mă retrag pe terenul care îmi este familiar, al muzicii clasice. Și încep cu o anecdotă.
În 1985-1986, compozitorul Aurel Stroe – unul dintre pionierii avangardei românești din anii ’60 ai secolului trecut, inclusiv în lucrul cu computerul – a predat la Universitatea din Illinois. S-a stabilit apoi în Germania, iar în anii ’90, cînd a revenit în România, mi-a povestit experiența avută cu un student american. Acesta îi aducea la ora de compoziție partituri redactate mereu pe calculator, ceea ce, pe vremea aceea, era o raritate. Stroe observă că muzicile prezentate nu au niciodată un final și îi recomandă să lucreze la încheierea lor. După o vreme, pentru că problema persistă, discută serios cu studentul. Acesta îi mărturisește că părinții săi, oameni cu posibilități financiare, îi cumpăraseră un program costisitor de generat compoziții. Numai că soft-ul era destinat muzicilor ambientale, pe care le auzim în magazine, lifturi, spații expoziționale etc. Acestea se repetă în buclă, potențial la nesfîrșit: de aici, absența unui final clar. Surprins și indignat, profesorul îi spune că un asemenea procedeu nu este acceptabil în studiul și în meseria de compozitor. Tînărul are însă o replică imbatabilă: „Muzica e a mea, pentru că soft-ul cumpărat îmi aparține”.
Mă întreb adesea cum s-ar fi raportat astăzi Aurel Stroe – muzician cu o minte strălucită, educată temeinic în domeniul matematicii și al informaticii, și cu o cultură enormă – la evoluția Inteligenței Artificiale.
La patru decenii de la această întîmplare, un compozitor poate consulta AI pentru propuneri, continuări, transformări sau variante, pe care apoi le selectează și le combină. Într-o asemenea interacțiune, AI poate asista creatorul în procesul de lucru: produce motive melodice, ritmuri și succesiuni armonice, completează voci în structuri armonice sau polifonice, sugerează distribuții instrumentale și registre pentru orchestrație. Poate lua și înfățișarea unui interlocutor critic, care identifică repetiții și dezechilibre sau răspunde în timp real gestului muzical. Compozitorul rămîne cel care alege și atribuie un sens structurilor, le validează sintactic și expresiv, trasează direcția stilistică, conduce discursul, dă coerență formei sau o „rupe”.
M-aș gîndi la o analogie cu vechiul și verificatul proces retoric de elaborare a textului muzical: ideea (inventio) aparține compozitorului, care poate utiliza AI în fazele de dispositio și elocutio. Nici conceptul de inspirație romantică, oricît de desuet ar părea, nu are cum să-și piardă semnificația, indiferent cum îl redenumim. În cele din urmă, piesa trebuie să „vorbească” ascultătorului, să-l emoționeze, să-l intereseze, să-l intrige, să-l educe (delectare, movere et docere), în funcție de mesajul transmis de compozitor.
În cazul, probabil tot mai frecvent, al celui care oferă doar o comandă textuală și primește o piesă completă, fără să intervină asupra ei, relația seamănă mai mult cu delegarea – ca în cazul studentului lui Stroe. Rămîne atunci întrebarea în ce măsură rezultatul îi exprimă o viziune proprie. Totuși, teama că AI va lua locul compozitorului nu este lipsită de temei. Felul în care o privim contează: ca pe un „nou compozitor” sau ca pe un nou mediu de lucru, alături de pian, studioul electronic și soft-ul de notație muzicală? Toate acestea au influențat imaginația autorului și travaliul său. AI adaugă ceva nou: pare să răspundă, să anticipeze și să propună. De aici provin atît fertilitatea sa, cît și ambiguitatea privitoare la identitatea autorului.
Chiar și ChatGPT m-a informat – bineînțeles că l-am consultat! – că AI va înlocui foarte probabil o parte din producția muzicală funcțională și standardizată: fundaluri sonore pentru reclame, jocuri, videoclipuri, spații comerciale, uneori chiar pentru film. Sînt domenii în care clientul urmărește rapiditatea și costul, mai puțin singularitatea unei viziuni artistice. Este însă mult mai greu de imaginat că AI ar putea substitui compozitorul în sensul deplin al cuvîntului.
Implicațiile etice sînt delicate, complexe și ambigue; discutarea lor ar putea ocupa un volum întreg. Mă rezum în continuare la cîteva experimente recente, realizate pentru a completa partituri celebre, precum Simfonia Neterminată de Franz Schubert sau Simfonia a X-a de Beethoven.
Reconstituire & creație
În 2019, compania Huawei a inițiat un proiect de compunere a două mișcări suplimentare pentru Simfonia D 759. Un sistem de Inteligență Artificială a analizat primele două părți ale simfoniei schubertiene și a generat numeroase propuneri. Compozitorul american Lucas Cantor Santiago a ascultat materialele, le-a selectat pe cele pe care le considera utilizabile, le-a dezvoltat și a realizat partitura orchestrală. Versiunea rezultată a fost interpretată la Cadogan Hall din Londra, la 4 februarie 2019. Schubert lăsase schițe pentru un scherzo, inclusiv o porțiune orchestrată, iar un fragment din muzica sa de scenă pentru Rosamunde părea înrudit cu proiectul simfoniei. Versiunea Huawei nu este însă o reconstituire critică a acestor „vestigii”, întemeiată pe studiul manuscriselor.
Un alt caz, poate mai faimos, este proiectul Beethoven X, prezentat public în 2021. La el a lucrat o echipă de specialiști în IA, muzicologi și muzicieni, printre care Robert Levin – autorul unei alte completări a Recviemului de Mozart decît cea consacrată – și compozitorul Walter Werzowa. Algoritmii au fost instruiți să dezvolte un motiv sau o temă, să propună armonizări, să orchestreze, să construiască punți între fragmente și să producă secțiuni compatibile cu stilul beethovenian. Rezultatele erau apoi analizate de echipă, respinse sau păstrate, reintroduse în proces și, în cele din urmă, finalizate de Werzowa. Partitura a fost interpretată de Beethoven Orchester Bonn, sub bagheta lui Dirk Kaftan.
Cazurile Schubert și Beethoven pot fi comparate cu versiunile tradiționale de completare a Recviemului de Mozart, a Simfoniei a X-a de Mahler, a operelor Turandot de Puccini și Lulu de Berg sau a Simfoniilor a IV-a și a V-a de Enescu. Franz Süssmayr, Deryck Cooke, Franco Alfano Friedrich Cerha și, respectiv, Pascal Bentoiu au lucrat pornind de la materialele lăsate de compozitori și de la o profundă cunoaștere a limbajului lor muzical. Aici încep nuanțele: specialistul studiază corpusul de lucrări al autorului, algoritmul îl analizează statistic; specialistul imaginează continuările și își motivează stilistic deciziile, în vreme ce algoritmul produce un număr mare de variante, dintre care, deocamdată, o echipă de specialiști alege. Nici specialistul, nici algoritmul nu pot stabili cu certitudine dacă o completare corespunde intenției autorului originar.
În aceste proiecte, AI pare să îndeplinească bine rolul de asistent, iar omul transformă posibilitățile generate într-o formă finală. Dincolo de marketing, rezultatul ar trebui prezentat ca o nouă ipostază a colaborării creatoare contemporane: ceva între reconstituire, pastișă, experiment tehnologic și compoziție colectivă. Formula inexactă „Schubert sau Beethoven finalizați de IA” ascunde tocmai această complexitate.
Știm cu toții că lucrurile nu vor rămîne astfel, ci vor avansa rapid. Direcția o vom descoperi pe parcurs.
Valentina Sandu-Dediu este muzicolog. Ultima carte publicată: Muzici în tonuri naționaliste, Editura Humanitas, 2026.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
