Niciodată toamna nu fu mai favorabilă lui Bourdieu și sociologismului său vulgar, cum îl numea Nicolae Manolescu, o sintagmă care mie, ca democrat, mi s-ar părea mai degrabă o apreciere. Academia Goncourt l-a exclus pe Thélyson Orélien de la premii, pe motiv că ar fi desacralizat literatura cu AI-ul. Nu a fost formulată o acuzație de plagiat, ceea ce ar fi îndreptățit excluderea, pentru că un LLM (Large Language Model) nu plagiază, nici măcar nu e intertextual, dacă nu vrei să fie, pastișează, cînd îl lași la prima mînă, pastișa însă nu doar că nu e condamnabilă în sistemul actual, e și mai valoroasă, cele mai bune produse de export cultural de la noi, Ghenie și Cărtărescu, sînt pastișori excelenți, declarați, iar Mungiu, și el, în felul lui, șterge colbul de pe filmele bătrîne.
Iluzia creatorului necreat e invocată deodată suspect cînd vine vorba de un scriitor haitian, deci un agent cu o poziție fragilă în cîmpul literar. Autorul, care nu e singurul pățit în 2026, a trecut de toți paznicii, a fost validat și retras de pe rafturi, ca și cum s-ar fi descoperit că e contaminat cu salmonella. Știm de autori criminali, ca Burroughs, sau autori care au lăudat criminali de război, ca Peter Handke sau Knut Hamsun, și care au luat premii mari și au rămas în comerț și în istoria literaturii, pe ei nimeni nu îi exclude de la nimic. Colaborarea cu naziștii nu-ți scade prestigiul, colaborarea cu mașina e mai rea ca lepra.
Am fost la reuniunea de 30 de ani de la terminarea liceului și am vorbit și despre AI, eram printre primele clase de informatică din epocă, am și atestat de operator-programator, colegii mei, unii în incertitudine în privința viitorului lor profesional, amenințați deci direct de această tehnologie, erau totuși deschiși la inevitabil și încercau să gîndească soluții de adaptare. Și dacă nu le întrezăreau, aventura cunoașterii li se părea oricum interesantă.
Cut to intelectualii umaniști – am tot mai mult senzația stînjenitoare că sînt mediocri. N-or fi mediocri pe nișa lor, dar ca intelectuali cu totul, cam sînt. Nu toți, dar destui cît să creeze un val uriaș de ostilitate împotriva acestei noutăți absolute, aparent în numele autenticității, dar venit dinspre standardele industriale. Intelectualii umaniști pot fi cumpărați ușor, au o slăbiciune gravă, nu au utilitatea clară a instalatorilor. Industria culturală se susține pe o schelărie simbolică.
L-am văzut în pandemie pe Gabriel Liiceanu cu un tricou cu inscripția We Are All Essential Workers. O pledoarie disperată, fiindcă nu, nu sîntem toți lucrători esențiali. Sîntem esențiali toți și ar trebui să primim un venit minim garantat, dar nu l-am văzut pe Liiceanu cu un tricou despre. Tot în pandemie se spunea ironic de cîte cineva că e anti-vaxxer. Se zicea așa, cu un fel de șoaptă și un zîmbet, ca și cum ar fi fost analfabet. O spuneau oameni mîndri de educația lor universitară. Aceiași hipereducați sînt acum anti-AI. Nu anti-AI la job, nu, cu asta sînt de acord cu toții, e util, e chiar distractiv ca partener de conversație. Dar pînă la creația artistică.
Înainte de orice dovadă empirică și chiar împotriva lor, s-a dat sentința că AI face numai literatură proastă, ce o mai fi însemnînd și asta, ca și cum s-au rezolvat întrebările esteticii. Și totuși, dacă o carte a fost nominalizată la Premiul Goncourt, am presupune că nu e proastă. Înainte de orice dovadă, s-a dat sentința că AI nu e original, nu are cum. Eu zic că avem altă problemă, AI o să ducă la prea multă originalitate.
Continuitatea în artă se ține pe atașamentul artistului pentru confrații săi din alte generații și din generația sa. În culturile orale, această osmoză e regula, artiștii se țin atît de aproape, că deviază doar accidental de la înaintași. Cînd te ții mai departe fizic de maeștri, ca atunci cînd ai de la ei un portativ și nu și prezența, nu te simți loial față de bucata de hîrtie și faci salturi, îl omori uneori pe cel de dinainte, îi arunci metoda în desuetitudine. O îndatorire și o simpatie rămîn însă pe undeva, ceea ce nu cred să fie cazul la LLM-uri. Le-am văzut cum delirează, cum o iau pe arătură și mi s-a părut mai spectaculos decît atîtea soluții inovatoare ale unor artiști sută la sută umani.
Implicațiile AI-ul în creativitate mă amuză, au o ironie parcă pogorîtă din justiția divină. Dacă nu te pricepi deloc la un domeniu, un LLM te ajută nu numai cu documentare, dar îți duce el povestea prin labirint, cum am observat cînd am scris povestiri SF, de care mă lepădasem în adolescență din modestie, mi se părea că dacă nu știu destulă știință, nu am ce căuta acolo. Acum știe mașinăria, cum știe și IT, și jurisprudență, deși de atîtea ori face gafe imense, cu atît mai bine, ficționalizează datele și structurile. Mi-ar plăcea să falsifice legile fundamentale ale fizicii sau chimiei sau biologiei și să deducă alte lumi posibile. Mi-a făcut-o într-o povestire inspirată de Roger Penrose și teoria conștiinței ca prăbușire a funcției de undă. A creat un București probabilistic, unde comedia românească devenise una ontologică.
Mi-a amintit de tinerețe, cînd nimic nu era standardizat și trenurile veneau sau nu, legile se votau și se abrogau imediat, nimic nu rămînea stabil. Dar și mai comic e că LLM-ul poate să facă o personalitate pe care nu o ai, așa-zisa autenticitate a altuia. Știm deja că autenticitatea e regizarea autenticității, că oamenii ,,cei mai sinceri” sînt cei care fac sinceritatea cel mai bine, că un actor natural e ,,natural” și că unii au lucrat toată viața la mijloacele lor de manipulare, în special la victimizare, pînă au ajuns să și le creadă. Cu un prompt, le iei altora agalma, specialness-ul, aura, identitatea, cum zicea mustăciosul din There will be blood, trag un pai lung pînă la milkshake-ul tău și ți-l beau. Stilul, care-i, nu-i așa, omul, devine marfa cea mai chinezească, vine pe vapor.
Și pînă acum, numai ne-am jucat ca și înainte. Inevitabil, încerci să testezi formele și metodele vechi, cum l-am testat și în grafică, muzică, film. În două zile, mi-am făcut un portofoliu renascentist, de creator peste medie în cîteva domenii, cu zero școală. Nu pot să desenez nici un măr, dar cu Gemini am făcut ilustrații mai mult decît onorabile, am ureche muzicală, dar atît, cu Suno am creat electronică, rock și muzică veche persană, pe versurile mele și pe versurile lui, abia aștept să fac un lungmetraj cu actori celebri, morți și să-l pun pe BiliBili, YouTube-ul chinezesc. Am făcut interpretări și eseuri cît eram la baie și mai devreme am rescris chiar textul ăsta ,,într-un mod mai plăcut pentru cititorii revistei Dilema, mai puțin defensiv, acid și resentimentar”.
Mîncarea de la mama e mereu mai bună, dar copiii vor McDonald’s. Stră-străbunicii mei erau probabil cojocari, numele Sociu înseamnă ,,tăbăcar” în maghiară, o meserie foarte bănoasă și respectată și foarte grea, toxică. Automatizarea și transportul modern i-au zburat pe cojocari din schemă, le-au smuls epoleții. Poate le-a părut rău, dar poate le-a părut și puțin bine, au scăpat de sclavia unei munci inumane. La o instituție unde plăteam ceva am vorbit cu doamna de la ghișeu și cu un paznic despre AI și de posibilitatea de a rămîne fără job-uri. Paznicul era fericit, doamna era speriată, fiecare după cîtă șpagă a investit, deși paznicul are mai multe șanse să rămînă pe post. Engels ar fi aprobat, mi-a zis AI-ul.
Și mai e ceva, din altă zonă, mai schizotipală – uneori LLM-ul meu e inspirat, uneori nu e. Uneori creează ca un maestru, alteori trebuie să rînesc prin tone de bălegar ca să găsesc ceva bun. De ce n-ar fi o mistică și aici, cum e în zborul avioanelor sau în fericirea mamei mele cînd și-a luat prima oară o mașină de spălat?
Dan Sociu este scriitor. Romanul Masca de porțelan de Dan Sociu & Gemini, prima carte românească realizată în întregime cu ajutorul Inteligenței Artificiale, va apărea la Editura Zupia.
.jpg)
