Săptămîna trecută, Trump s-a întîlnit cu Dario Amodei, Sam Altman și toți marii industriei tech pentru a rebrandui ceva ce obișnuiam să numim „Inteligență Artificială” prin „superinteligență”. Există voci în spațiul public care anunță în ultimul timp „riscul pierderii controlului asupra AI” tocmai prin această superinteligență din viitor (sau Inteligența Artificială care va ajunge să construiască ea însăși Inteligență Artificială – vezi cartea lui Nate Soares și Eliezer Yudkowsky din 2025, If Anyone Builds It, Everyone Dies), dar există și voci care vorbesc mai mult despre felul în care instituțiile folosesc automatizarea pentru a-și crește dominația (vezi Corey Doktorow, The Reverse Centaur’s Guide to Life After AI, din 2026, unde critică tocmai faptul că prin acest discurs apocaliptic oamenii hrănesc cota de piață a AI-ului): dacă e atît de puternic încît să ne poată distruge, atunci sigur e ceva ce ne dorim tot mai mult să stăpînim.
În lumea artei, majoritatea discursurilor sînt, la fel, distribuite în două părți: există discursuri despre pierderea originalității, despre înlocuirea artistului, și în același timp o practică continuă de introducere a AI-ului în toate operațiunile din jurul artei: pînă și cel mai „organic” artist ajunge să colaboreze cu cineva care-i va promova literatura sau arta prin texte generate pe undeva. Și e o senzație permanentă de imposibilitate de luptă cu acest instrument apocaliptic.
În literatură, un redactor sau un traducător nu va fi înlocuit de AI pentru că face o treabă mai bună, ci pentru că, deocamdată, patronul de editură are impresia că face o treabă mai ieftină. Înlocuirea unor procese greoaie și costisitoare care ne defineau cîmpul literar cu unele automate și ieftine ar trebui să fie visul unei lumi care își dorește ca oamenii să muncească mai puțin pentru a-și întreține viața, dar realitatea dură e că o nouă eră tehnologică vine cu aceleași lecții umane: progresul tehnologic nu înseamnă mai puțină muncă (de multe ori e invers, poate însemna mai multă), iar angajatorii nu se ghidează neapărat după cît de multă pasiune investește cineva într-o traducere sau editare. Pe scurt, un sistem mediocru poate fi mult mai util pentru reducerea costurilor și transferul riscurilor către angajați sau public.
Problema majoră, de fapt, e ce facem cu aceste LLMs acum, că le avem? Sînt instrumente pe care le folosim? Sau sînt structuri care ne folosesc pe noi și pe care nu le mai putem stăpîni – fie pentru că ne invadează viața, fie pentru că ne predetermină acțiunile?
La noi se discută puțin despre lucrurile astea tocmai pentru că nu prea avem nimic de spus (importăm tehnologie și abia putem controla o programă școlară, e cam departe scenariul în care controlăm sisteme complexe informatic), deși avem niște precedente foarte importante în teoria literară în ceea ce privește utilizarea teoriei informației & teoriilor cibernetice. Cibernetica a făcut parte din nucleul central al Războiului Rece, sînt multe studii pe situația acestor discipline și pe cyberspeak-ul de după al Doilea Război Mondial, recomand mai ales Jenny Andersson, The Future of the World și Slava Gerovitch, From Newspeak to Cyberspeak, ambele despre cum limbajul sovietic a fost format în jurul unor obsesii de automatizare și futurologie. Mai mult, recomand studiile fabuloase ale lui Céline Lafontaine din L’Empire cybernétique sau ale lui Bernard Dionysius Geoghegan din Code, ambele arătînd conexiunile puternice dintre cibernetică și gîndirea teoriei critice (mai ales a French Theory care, pe scurt, s-a format atunci cînd ideile inginerilor canadieni au irigat laboratoarele conceptuale ale unor Claude Lévi-Strauss, Roman Jakobson, Jacques Lacan și alții pe fondul Planului Marshall). Cibernetica discuta aceste aspecte încă din anii ’60-’70 (și, de fapt, de la apariția ei din 1949).
La noi a spus-o foarte clar Radu Bagdasar în 1983, cînd a prezis că sarcinile de rutină vor fi lăsate în mîna calculatorului, iar cele de creație vor fi lăsate omului. Recomand de la el mai ales Critica și cibernetica. Cumva asta s-a tot întîmplat în ultimele decenii, doar că acum limbajul însuși a devenit o „sarcină banală”. A genera limbaj – pertinent și chiar profesionist – a devenit o sarcină non-umană. Cu limite deocamdată (mai ales de bază de antrenament, unde în română vei primi infinit mai multe aberații decît în engleză, unde baza de antrenament pentru AI e enormă), dar încetul cu încetul traducerea, scrierea și organizarea de planuri și proiecte devin o chestiune algoritmică. Se întîmplă și în informatică, unde „a scrie cod” e ceva trecut deja pentru sarcinile repetitive sau simple, din moment ce GPT îți scrie cod pentru care înainte stăteai nopți bune treaz.
Problemele majore vin astfel din cele mai complexe zone: 1) eliminarea „sarcinilor banale” înseamnă neantrenarea omului în a-și structura gîndirea (dacă subconștientul este structurat ca un limbaj, à la Lacan, atunci gîndirea însăși e dependentă de antrenarea acestei structuri) – asta ar însemna că am putea risca să eliminăm procese banale de învățare (calcule simple, structuri gramaticale) fără să știm cît de structurante sînt ele; 2) pragmatic, ele reprezintă un salt pentru eficientizarea costurilor în capitalismul cel mai nou (platformizare etc.) în care eliminarea factorului uman e mai ieftină, deci mai profitabilă – asta înseamnă că visul romantic-socialist al „dreptului la lene” s-ar putea transforma în coșmarul proletar al ieșirii din zona de producție a celor care fac sarcini de uzură (traducători, copywriter-i, corectori, dar și profesori, editori, secretariat etc.); 3) procesul presupune generarea unor structuri de verificare pe care nu le avem deocamdată și nici nu știm la ce le-am folosi (cînd e bine să ai un text AI, cînd nu? și de ce?), ele însele transformabile cu timpul în structuri AI (doza asta de interpasivitate deja există, unde verifici cu AI dacă un text e scris cu AI).
Capitalismul de platformă
Pentru asta avem nevoie de o altă linie de înțelegere a originilor evoluției AI. În principiu, e vorba de teza pe care a popularizat-o și explorat-o cel mai bine – zic eu – Matteo Pasquinelli, în deja faimoasa The Eye of the Master, în curînd va apărea și în română în traducerea lui Mihai Țapu la Editura Tact.
Pasquinelli spune acolo că pentru a înțelege istoria AI trebuie să ne uităm la istoria automatizării muncii, mai ales la finalul secolului al XVIII-lea în Franța și Marea Britanie, unde figuri ca Gaspard de Prony sau Charles Babbage aplicau deja înlocuirea proceselor mecanice cu mașinării – de fapt, mai clar, mecanizarea muncii mintale, a calculului. A automatiza munca înseamnă a elimina factorul uman din sarcinile repetitive care necesită feedback sau, mai clar, să reorganizeze munca păstrînd oamenii, dar subjugîndu-i proiectului de automatizare în sine. Se prea poate să avem de fapt asta în față: mașina încorporează o inteligență deja existentă în cooperarea socială. Și cumva putem provincializa AI-ul tocmai urmărind faptul că ce se întîmplă acum cu el s-a întîmplat mereu la scări mai mici sau mai subtile.
Ce se întîmplă astăzi la modul cel mai direct e un rezultat cît se poate de concret al capitalismului de platformă (vezi traducerea cărții lui Nick Srnicek de la Editura Idea), care lucrează prin extrageri de date și monetizare a atenției digitale.
Aici ar fi utilă familiarizarea cu cîțiva termeni. Aș alege doi care fac carieră anii ăștia în lumea analizei culturale a AI-ului: primul, lansat de Corey Doktorow (de la care avem și conceptul de „centaur inversat” foarte recent), e cel de încăcățire (enshittification). Și care descrie exact acest proces de transformare a social media (de fapt, a tuturor proceselor de cunoaștere) în locuri pentru conținut tot mai slab generat conștient și voluntar de platforme pentru bani. Platformele te cheamă pe ele, mergi acolo ca să promovezi evenimente literare și mai știu eu ce, apoi dau datele tale la firme care îți toarnă conținut prost, dar plătesc ads. Și atunci nu mai ai loc într-un Internet imposibil și plin de prostii.
Într-un fel, ăsta poate că e deja prezentul literaturii, nu doar viitorul ei: o piață sufocată de chestii generate pe care nu mai are loc nici un om, tocmai pentru că la un moment dat în istorie au servit unor edituri.
Al doilea concept vine mai ales prin popularizarea făcută de Andrej Karpathy, inteligență inegală (jagged intelligence) și descrie felul în care același sistem poate rezolva o problemă matematică dificilă și poate greși o comparație numerică elementară. În literatură și pentru munca noastră, asta e încă fundamental: mașina care îți poate rezolva ecuații nerezolvate de minți geniale nu poate să te ajute mereu să numeri niște rățuște dintr-o poză. Și de aia e greu să vorbim despre AI: pentru că nu putem nega nici entuziasmul celor care au văzut rezolvate formulele, nici să îi încurajăm pe cei care au văzut că nu se pot număra niște rățuște. Pentru literatură, asta înseamnă că AI-ul îți poate construi o bibliografie super-complicată, îți poate interpreta texte, dar nu îți poate produce ceva care să nu sune ca ceva ce s-a mai făcut.
În cazul literaturii recente, scriitorii au trebuit să se reinventeze, mai ales în momentul în care limbajele produse cu LLMs au devenit ușor recognoscibile. Amenințarea care pare tot mai mult să își facă loc în societățile culturale globale ține de faptul că sîntem deja invadați de conținut generat cu ajutorul Inteligenței Artificiale, iar cititorii nu se mai pot întîlni cu textul original uman, oricît de imperfect era acesta. Bun, aici există chiar reacții concrete la această dominație – criticabilă din multe puncte de vedere, de la faptul că a furat efectiv producția culturală a lumii pentru a hrăni algoritmi urmărind profitul pînă la faptul că centrele de date distrug ecosisteme –, multe din ele vizînd caracterul profund nociv al producției culturale non-umane.
În România, deși timide, reacțiile au apărut mai ales la nivel individual, unde o autoare ca Ioana Nicolaie a decis să pună pe cea mai recentă carte a ei eticheta cu „carte liberă de AI”. În Marea Britanie, Books By People a dat chiar conceptul de „organic literature”, un soi de etichetă aplicată produselor culturale care amintește de etichetele „bio” sau „organic” de pe produsele alimentare din supermarket-uri. În Germania, editura Loewe a pornit „Ohne KI” prin care asigură cititorii că literatura produsă în colecție e scrisă de oameni. Aceste mișcări AI-free însă istoricizează foarte concret și rapid ideea de literatură, ca și cum ar fi necesar de creat aceste bizare rezervații naturale ale scriitorilor umani în epoca AI Slop și Dead Internet. Sigur, mai meta au fost chiar includerile conversațiilor cu GPT în literatură la Rie Qudan în Sympathy Tower Tokyo, iar o piesă de teatru ca Futur4 produsă de Rimini Protocol se uită fix la felul în care AI poate ajuta la reculegerea memoriei personale (a fost la FITS).
Aceste reacții negative sînt însă legitime dintr-un anume punct de vedere. AI-ul generativ se bazează pe texte umane pentru antrenament, iar circularitatea unei posibile antrenări a AI-ului prin texte AI – inevitabilă în acest ritm de creștere a textelor produse cu AI – ar semăna mult cu o formă de reutilizare la nesfîrșit a acelorași structuri. Dacă literatura era mai mult despre „insolitare”, adică despre capacitatea de a produce limbaj inovator și neașteptat, AI-ul este despre o medie standardizată și previzibilă a textului. Dilema uriașă care stă chiar în mijlocul transformărilor AI este cum vei putea să îi convingi pe oameni să creeze organic tocmai pentru a putea să antrenezi în continuare AI.
Poate asta va fi următoarea sarcină majoră a AI-ului: să-i convingă pe oameni să scrie de la ei pentru a se putea antrena în continuare. Dacă ar căpăta autonomie, superinteligența ne va forța să scriem din nou cărți de la noi.
Ștefan Baghiu este scriitor și lector universitar și cercetător în cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
