Dacă ați văzut vreodată o fotografie a lui Oscar Wilde, sînt toate șansele ca ea să fi fost realizată de un domn pe nume Napoléon (Sarony, nu Bonaparte), un litograf și fotograf canadiano-american care a fost protagonistul uneia dintre cele mai fascinante dispute juridice din istoria noastră recentă. Petrecută în anul 1884 și cunoscută în mod oficial drept „Burrow-Giles Lithographic Co. v. Sarony”, a pus în discuție niște întrebări cît să poate de relevante și pentru contextul actual: cum evaluăm impactul etic al tehnologiilor noi în lumea artei? Care sînt consecințele juridice, economice și estetice ale noilor posibilități de exprimare pe care o dispozitive tehnologice noi precum camera de fotografiat le deschid?
Într-o perioadă în care fotografia nu doar că nu avea un statut unanim recunoscut de artă, dar nici nu beneficia de vreo protecție legală prin intermediul drepturilor de autor, Napoléon Sarony este cel care construiește precondițiile pentru ca acestea să se întîmple. După ce Burrow-Giles, o companie specializată în producția de litografii, a pus în circulație copii neautorizate ale unei fotografii cu Oscar Wilde realizate de Sarony, acesta îi dă în judecată și, în final, are cîștig de cauză. Burrow-Giles s-a apărat simplu (și poate previzibil): Napoléon Sarony nu era un artist, iar camera de fotografiat nu era o pensulă. Imaginea cu Oscar Wilde era pur și simplu rezultatul unui proces mecanic, nu exprimarea vreunei idei care să aibă legătură cu vreo categorie estetică. Însă cazul aceasta a fost demontat relativ facil: munca unui fotograf nu se rezumă doar la apăsarea unui buton, ci presupune tot soiul de alegeri importante. De la cum arată cadrul la cum se îmbracă modelul ori poziția sa, toate acțiunile reflectă niște elemente originale care transcend aspectul pur tehnic al apăsării unui buton. Fotografia este o artă, iar munca fotografului trebuie protejată cu un drept de autor, tocmai în virtutea acestei munci vizibile a persoanei care face aceste alegeri.
Dobîndirea acestui statut și recunoașterea legală a drepturilor asociate cu munca artistică fotografică nu au fost însă ferite de alte peripeții. Pe de-o parte, impactul economic al fotografiei a fost unul cît se poate de ușor de cuantificat: majoritatea portretiștilor și-au pierdut locurile de muncă din momentul în care, cu apăsarea unui buton, realizarea portretelor a devenit mai facilă. Lesne de înțeles de ce, în epocă, aparatul de fotografiat nu avea prea mulți fani prin școlile de Belle-Arte. Pe de cealaltă parte, acuzațiile la adresa fotografiei se purtau și pe tărîmul estetic: acele mașinării nu au suflet și nu fac nimic altceva decît să creeze copii ale lumii. Arta adevărată înseamnă mai mult decît să te asiguri că lumina cade într-un mod potrivit pe fața unui model. Avem, așadar, următorul cocktail: o anxietate economică, o acuzație de furt și negarea statutului artistic pentru o activitate mediată de o tehnologie nouă. Sună cunoscut?
Acuzațiile de furt la adresa companiilor care dețin marile modele de limbaj abundă încă din noiembrie 2022, cînd OpenAI a decis să dea tuturor acces la modelul ChatGPT 3.5. Uneori, aceste acuzații sînt cît se poate de concrete, ca în cazul celor de la Meta, care l-au antrenat pe Llama cu ajutorul bazei de date a fostei biblioteci pirat Library Genesis. Anthropic, poate pentru a cîștiga niște puncte la PR, a preferat să ajungă chiar la o înțelegere de 1,5 miliarde de dolari cu niște autori ale căror creații literare au fost folosite în antrenarea lui Claude. Miza, așa cum fiecare dintre noi este cît se poate de conștient, e destul de clară: antrenarea lui ChatGPT, Claude, Gemini et al. presupune accesul la baze de date imense care încapsulează munca altor oameni (artiști și oameni obișnuiți deopotrivă). Aceste modele nu ar putea să producă ceva într-un anumit stil dacă opere din stilul respectiv nu ar fi fost folosite în procesul antrenării algoritmilor. Pentru majoritatea artiștilor, miza aici este una deopotrivă morală și economică. Acuzațiile de furt, pe care le vedem de la scriitori importanți precum Jonathan Franzen sau Margaret Atwood, sînt însoțite de cerința explicită ca aceste companii să nu mai folosească operele lor pentru a-și antrena modelele în lipsa obținerii unui consimțămînt explicit. Deși rezonabilă, o asemenea obiecție ajunge să pună în discuție, la un nivel mai mare, modul în care conceptualizăm procesul de antrenare și pregătire artistică. Să luăm un caz simplu, al unei persoane care dorește să devină artist vizual. Admisă la UNARTE, persoana în cauză trece printr-un proces de antrenare în care deprinde un anumit stil de a folosi un instrument artistic, după ce este expusă la o sumedenie de alte creații ale unor artiști din diverse stiluri și curente. Proiectele de an presupun, nu de puține ori, realizarea unor imagini în care persoana emulează, de fapt, stilul unui alt artist. La fel se poate întîmpla, de altfel, la un curs de scriere creativă. Nu de puține ori, scriitori aspiranți ajung, intenționat sau nu, să emuleze stilul altor scriitori. Despre muzică probabil că nu are sens să mai spunem nimic: găsim elemente din Beatles, dacă ne străduim puțin, în orice formație rock. Atunci cînd rezultatul acestui proces nu e un plagiat, admitem fără nici o problemă că este cît se poate de acceptabil moral să ne antrenăm propriile abilități artistice plecînd de la munca altora. Dacă așa stau lucrurile însă, avem nevoie de un motiv întemeiat pentru care n-ar trebui să privim prin filtrul simetriei morale cazul unei studente la UNARTE și pe cel al lui Claude. Oricît de anomici ori anarhiști ne-am dori să fim, trebuie să acordăm legii non-contradicției respectul cuvenit.
„Enshittification” și „brain rot” sînt doar două exemple de expresii care au intrat în uz în ultimii ani. Concepte utile, acestea descriu degradarea perpetuă a rețelelor sociale și impactul negativ la adresa abilităților noastre cognitive ale unor anumite tipuri de conținut pe care le găsim pe platforme online. Lor li s-a adăugat, de curînd, cel de „AI slop” sau, așa cum l-am putea traduce aproximativ în limba română, „lături AI”. Deși sînt sceptic că acuzațiile de furt la adresa modelelor AI stau în picioare în virtutea simetriei morale pe care am adus-o în discuție mai devreme, lucrurile stau diferit dacă ne mutăm atenția la evaluarea estetică a colaborării dintre om și mașinăria algoritmică. Dacă ascultăm orice CEO de la OpenAI, Anthropic etc., pare că sîntem la doi pași de a vindeca boli precum cancerul, a coloniza Marte și a găsi secretul vieții eterne. Cînd colo, într-un context global instabil, cu multe semne care indică faptul că sîntem în mijlocul unei bule speculative întreținute cu bună știință de state și companii, sîntem mai înconjurați de kitsch ca niciodată. De la ilustrațiile de pe meniurile restaurantelor la reclamele din pauzele publicitare ale programelor preferate, sîntem în mod constant victimele unei agresiuni estetice fără margini, cu un cost economic încă ascuns.
Așadar, o tehnologie care ar fi trebuit să rezolve marile enigme ale umanității și-a găsit, pentru moment, o vocație modestă: a ajutat lenea umană să înlocuiască fotografiatul cu generatul.
Radu Uszkai este lector universitar în cadrul Departamentului de Filosofie și Științe Socioumane, ASE București și membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată, Universitatea din București.
Foto Oscar Wilde, realizată de Napoléon Sarony: Wikimedia Commons
.jpg)
