Nu doar aşchii din ea, ca pînă mai ieri. Tehnologia promite-acum să mute toată crucea din cîrca omului în cea a neomului. Mutanții se vor grăbi să mute munții şi să închidă naibii cercul istoriei. Iar proximitatea apocalipsei va fi aureolată de aplauzele grăbite ale unei singure emisfere cerebrale – cea stîngă, calculantă, numerică şi rece. Pălmuirea repetată a celeilalte emisfere va duce la o moarte cerebrală celebrată ca viitor acefal luminos. Aşa că specialitatea zilei este iarăşi Marea Ameninţare Mare (MAM). Cum am ajuns la ea? Cum de ni se serveşte zi de zi? De unde urgenţele unite de specia pe cale de apariţie numită Inteligenţă Artificială (IA), de care toţi vorbesc într-o bucurie neliniştită?
Cum îl mai rupe de sine pe om ameninţarea fiecărei zile. Cum mai uneşte ea omenirea. Cum ciuma din vechime, bomba atomică din vechimea recentă şi încă pulsîndă, iar acum Inteligenţa Artificială înspăimîntă ca abolire a timpului într-o veşnicie enigmatic de pesimistă. Algoritm cu algoritm cuprinzîndu-se, soft cu soft, AI s-a coagulat într-un întreg spectral, cam cum nişte cărticele (ta Biblia), odată, în ditamai Biblia. Respectînd sfîntul principiu „à voleur, voleur et demi”, AI fură de la noi mai repede, deci mai hrăpăreţ decît noi de la ea. Azi AI e specia pe cale de apariţie care ameninţă să se adapteze la hominizi mai repede decît ei la Dînsa. Ce e nou şi alertează e radicalizarea efectului tehno, care presupune întîrzierea utilizatorului faţă de tehnologie. Pînă să aibă omul vreme să „stăpînească” toate funcţiile iPhone-ului 16, a şi apărut iPhone-ul 17, doar esenţa producţiei capitalului stă în reproducția sa. Pedagogia & teologia confortului umanizează efectul tehno pînă la a-l naturaliza ca joc de „safe catch up”. Asta, pînă acum, prin toate evoluțiile, revoluțiile şi circum-voliţiile societăţii de cînd e ea socială.
Doar că AI presupune transformarea oricărui utilizator într-un agregat tehno, astfel că noi, hominizii, trebuie să ne artificializăm pentru a ne alinia universului IA. Artificiul se face natură, iar natura umană devine ipotetică, facultativă, passée, rizibilă, superfluă. Elementele vocabularului metaforic ori critic sînt făcute să pară vetuste în lumea AI. Precum capitalul, AI este propria sa limită, astfel că orice discurs critic care îi vădeşte implacabila vanitate e, de la rău început, damnat la inexistenţă. Limbajul e presupus să înlemnească, iar poeţii să fie iarăşi condamnați, de data asta prin totalitarism tehno-democratic, fie la a se cărăbăni, fie la a se exprima banal, masificat, fanatic, ca-ntreg poporul fără sînge. Ca orice totalitarism, şi acesta interzice şi pedepseşte orice exterioritate. Însă, spre deosebire de celelalte forme de totalitarism, care impuneau construirea unui om nou prin criminalizarea celui vechi pînă la os, AI ni-l prezintă ca locuitor ideal al universului său pe neomul nou. El ne va duce crucea – cîtă generozitate din partea confortului absolut! S-a dus durerea, amică nouă, tuturora, new brave new world.
La luptă, deci, împotriva totalitarismului IA! (Poeţi accidentali – Gödel, Turing, Dreyfus, Penrose ori Kahnemann – au încercat-o, împotriva anti-poeţilor Hobbes, Leibniz, Hume, Kant ori Russell). Nu vă sugerez o luptă naivă, pe viaţa din moarte, din care am ieşi cel puţin boţiţi, dragi contemporani. Ci una care să ducă la relativizarea absolutismului IA. Poeţii, autorii ficţiunilor reale, sînt chemaţi să conducă rezistenţa împotriva exclusivismului stîngavei emisfere. Aici, nu mîlcu-i tîlcul.
Ce-i o ficţiune reală? „Ca şi cum ar fi” e începutul fiinţării (pardon my Heideggerese!). Asta vrea să spună că totul începe ca ficțiune făcută să domolească incertitudinea propriilor origini, ori ca fabulă, cum îi spune Nietzsche. Dar ficțiunea neliniștește; ca metafora, ea e un sol fertil, dar nesigur, care îl împinge pe hominid în sus, în „mid air”, să-şi găsească libertatea. Popi, oşteni şi împăraţi (şi Hegel, şi Hegel) accelerează şi impun, în numele unei raţiuni sau mai ales al alteia, transformarea ficţiunii în altceva: în adevăr, minciună sau crimă. Neliniştea ocrotitoare e stîrnită de posibilitatea reproducerii neîngrădite a ficţiunii, din „ca şi cum” în „ca şi cum” (sau în nemţescul „als ob” ori în englezescul „as if”) (imprudent, Freud ar numi asta, biciuitor ca orice burghez, „principiul plăcerii”).
Cînd spaima ori anxietatea forţează transformările ficţiunii în adevăr ori minciună ca o aură gri, ca o cizmă spaniolă, adevărul cu multe feţe – analitice, factuale, teologice, informatice – şi le întoarce pe toate încruntat către adevărul ficțiunii. Deoarece ficţiunea e întotdeauna „pe cale de apariţie” şi dă o linie de continuitate a devenirii mai puternică, în fragilitatea sa, decît cea a rememorării „ca poveste” a celor ne-/întîmplate; cînd trecutul, care nu mai vibrează ca un rîs plin ori o rană deschisă încă, a alunecat în zona indiferenţei uitătoare. Post-adevărul („post-truth”, aplicat indignat la banala lume care pricepe totul ca informație) înseamnă şi altceva decît ecran de fum, minciună ori, într-o vorbă, manipulare, atunci cînd definește era prezentă. Post-adevărul desemnează o eră (a noastră?) care e silită să recunoască faptul că ficțiunea poetică este semnificația istorică a adevărului. Mai precis, semnificaţia e opusă sensului. Moartea e semnificaţia vieţii (the meaning of life is 42). Sensul vieţii e viaţa („if it’s messy, it must be life”). Orice ţine de semnificaţie duce către o logică a fiinţei în care origine, predestinare, ţintă ori apocalipsă dau limitele vieţii lipsite de libertate, dar năboind de vinovăţie. Unde toate jocurile sînt făcute, halucinanta lipsă de libertate transformă viaţa în supravieţuire.
Istoria vieţii nu e teleologică (doar cea a supraviețuirii poate fi), aşa că înlocuirea omului de către neom prin anticamera mortuară a confortului e înlocuirea unei forme de supraviețuire cu o alta, mai apropiată de moarte. Adică o prostie. Ficțiunea care îndură trecerea timpului, care nu intră în binomul mecanic adevăr/minciună, se numește literatură. Limba, metaforică, ce o poartă ca o rachetă bomba cu fluturi, evită intrarea obligatorie în marele mecanism de captură adevăr/minciună, unde conspirația sufocă inspirația, pe cînd grăbitele şi grăitele salturi spre apocalipsă se consolează (fără a o mărturisi) cu faptul că semnificația vieții e moartea şi nimic altceva. Deocamdată, AI e o bombă anatomică – n-are corp, necum trup, şi, geloasă, vrea să decorporalizeze hominizii, cum sufletul la Platon şi în expresiile lui popular-creștine. Din fortul confortului, cine să vrea să iasă? Cine să vrea să știe cum? Nici măcar Sfîntul Duh, ajuns acum editor (în laboratoare de genetică), corector şi cenzor, în epoca în care AI ocupă locul spiritului, venind furtunatic din cyberspațiu, unde rezistența la real e nulă – deci reală, iar existenţa Celuilalt e rezolvată prin sufocare.
Nu-i confortabil s-o spui, dar semnificația vieţii e un nonsens. În circularitatea ei, omenirea e prinsă ca-ntr-o horă sub ploaia acidă, o ciuciuleandră himerică menită să o facă să-şi uite banala, medaliata mediocritate. Nu-i o noutate că modernii vor noutate, iar anticii nu asta urmăreau. Dar noi, modernii derutați, ne consolăm cu informații, noutăți de doi bani, cu spectacolul unei ere care, exasperate de lipsa sa de sens, se lasă şi lansează letargic în conspirațiile semnificației, unde imaginația e castrată ca să nu poată fecunda ficțiunea AI întru realitatea vieţii.
Merităm să ne eliberăm de IA? Sau doar să-i supraviețuim? Dacă răspunsul la prima întrebare e afirmativ, a doua întrebare dispare în soluție acidă. Dacă, însă, răspundem „da” celei de-a doua întrebări, atunci rămînem acel șoptit, trădător, „eppur si muove” al nonsensului giratoriu.
Călin-Andrei Mihăilescu este scriitor. A predat literatură comparată la University of Western Ontario din Canada.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
