La finalul unui turneu diplomatic în Europa, secretarul de stat american Marco Rubio s-a aflat la Atena unde, pe 7 octombrie, a susținut un discurs amplu, atent pus în scenă: în fața unui public de 250 de invitați aleși pe sprînceană, la ora apusului, pe colina Pynx, cu Acropole în fundal, filmat cu patru camere. Colina Pynx, se știe, este locul simbolic al nașterii democrației, locul unde vechii atenieni se adunau ca să dezbată problemele cetății și să voteze, locul unde au vorbit Aristide, Temistocle, Pericle, Alcibiade, Demostene – puține locuri în lume au o încărcătură politico-civică mai puternică. Aș spune că nici ora apusului nu a fost întîmplător aleasă. Sigur, la Atena e cald în miezul zilei, dar discursul lui Rubio, metaforic, despre două anume apusuri voia să vorbească: despre apusul civilizației apusene. E limpede că secretarul de stat american a vrut ceva grandios, regia evenimentului potrivindu-se cu mesajul. Mă grăbesc să îi avertizez pe antiamericani să nu pună pe seama pornirilor trivial hollywoodiene sau megalomane ale americanilor dorința lui Rubio de a vorbi într-un asemenea loc – în 2017, și Emmanuel Macron a ținut în același loc un discurs ambițios, la fel de avîntat, despre refondarea Europei.
Marco Rubio a vorbit despre civilizații și a parcurs secole, de nu chiar milenii, în discursul său, a fost analitic și profetic, a – vorba comentatorului român de politică – „dat semnale” de toate felurile. Presa americană, de pildă, a înțeles că Marco Rubio se poziționează deja în diferență față de J.D. Vance pentru viitoarea campanie prezidențială.
Nu poți trece cu vederea, mai ales cînd e vorba despre un discurs politic al unui înalt oficial american, că vorbitorul este un slujitor la curtea lui Donald Trump. Aversiunea generală împotriva lui Trump – binemeritată, după opinia mea – afectează clar modul în care sînt percepute ideile lui Rubio. Mai ales că el însuși își face datoria și ridică osanale stăpînului său în cuvîntarea la care mă refer. În Europa presei și a politicii, nimeni nu poate trece peste asta. Și poate că nici nu e bine să trecem, dar eu, aici, o voi face sperînd că avem ceva folositor și din asta. Nu vreau ca antitrumpismul să obnubileze unele idei foarte importante rostite de secretarul de stat american. Ceea ce Rubio a spus răspicat, ceea ce constituie nucleul cuvîntării sale este, din păcate, prea greu de rumegat de presa internațională actuală. Obișnuită cu faptul mic și blocată în limitele unui clișeu de stîngă bleagă, presa mainstream se cam abține să vorbească în termenii mari ai istoriei și ai civilizațiilor. Mai mult, presa aceasta de azi îi privește cu reticență pe cei care vorbesc în asemenea termeni.
În logica mediului în care s-a desfășurat, Rubio a vorbit despre civilizația occidentală, născută în vechea Grecie, trecută prin experiența Romei, botezată în Hristos, plămădită în Evul Mediu și apoi la școala engleză a libertății pentru ca să treacă Oceanul și să fondeze cea mai puternică țară din istorie. America este rodul civilizației europene, apusene. Acum, această civilizație este, spune Rubio, la apus, doarme un somn letargic și riscă să dispară, incapabilă să răspundă provocărilor zilei. E nevoie să se trezească, să-și amintească cine este. Rubio vrea să spună că revigorarea civilizației apusene are două componente: una politică, ce presupune revitalizarea ideii de suveranitate, și alta omenească, culturală, dacă vreți, care presupune regăsirea demnității, puterii și responsabilității omului produs de această civilizație. Apăsat de o ideologie a rușinii pentru ce au făcut cei care au construit civilizația apuseană, omul apusean actual a pierdut curiozitatea și curajul, încrederea că este mai degrabă un vector al binelui decît al răului în lume și, mai ales, a pierdut vigoarea pe care o dă cu adevărat ideea responsabilității globale. Un om responsabil nu este rușinos, retractil, astenic, dominat de vinovății imaginare; dimpotrivă, este un om curajos și activ. În termeni civilizaționali, responsabilitatea nu îți este de nimeni acordată, ci se asumă pur și simplu și o poartă cel care e suficient de puternic. Omul european a fost pentru milenii un vector civilizator și, spune Rubio, cu asta trebuie să ne mîndrim, nu să ne rușinăm.
Cotidianul englez de stînga The Guardian spune că Rubio ne-a oferit „o lectură parțială a istoriei”. Așa este. Nu a vorbit despre răul adus altora de omul european. Dar nimeni nu e în stare să ofere o lectură totală a istoriei. Nici cei care scriu tomuri despre samavolniciile și crimele produse de omul european în expansiune nu oferă o lectură totală a istoriei. Și, în orice caz, nu o lectură totală a istoriei trebuie să facă un lider politic. Pentru liderul politic, istoria trebuie să constituie motivația cu care își îndeplinește datoria de a avea grijă de ai săi și, pentru cei mai înțelepți, sursa unei pedagogii din care află cum poate asigura alor săi pacea și prosperitatea, libertatea și liniștea unei vieți ce ar putea să fie chiar fericită.
Nu lectura istoriei, așadar, trebuie să ne rețină atenția, ci avertismentul că America are nevoie de Europa, dar de o altfel de Europă, pentru că ea însăși, America, se schimbă. Și aici e problema reală cu cele spuse de Rubio. El are convingerea că direcția imprimată de Donald Trump politicii americane va fi definitorie pentru o lungă perioadă de timp și cere Europei să fie un partener pe aceeași lungime de undă. Nu mă îndoiesc că o relație transatlantică așa cum a fost înainte de 2024 nu va mai putea fi. Dar nu sînt sigur că această schimbare fără întoarcere va avea direcția pe care o vrea Trump. E foarte posibil să avem la Washington, peste doi ani, o administrație democrată care, dacă va fi, o să se prezinte la fel de radicală în stîngismul ei pe cît de radicală este mișcarea MAGA în naționalismul ei. Ce va însemna asta într-o lume dată peste cap, vom vedea. Gîndiți-vă că e posibil ca divorțul de pe cele două maluri ale Atlanticului să continue: după cum arată sondajele azi, e posibil ca o administrație de stînga radicală la Washington să găsească administrații de dreapta tip MAGA în Europa. Cum e cu un fel de Mamdani la Washington și, pe partea cealaltă, Frontul Național la Paris și AfD la Berlin? Ce scriu eu aici nu e scenariu fantezist – vedeți sondajele și simțiți trend-urile. Pe cît e de limpede că relația transatlantică nu va mai fi cum a fost, pe atît e de clar că nici nu știm cum va fi.
Pe de altă parte, revigorarea ideii suveranității și regăsirea respectabilității naționalismului, coordonate de evoluție pe care Rubio le vede ca fiind necesare și obligatorii pentru Europa, sînt împotriva cursului integrării europene – proces istoric care a mers, în spiritul lui Jean Monnet, în direcția anihilării suveranităților naționale, pentru crearea unei suveranități europene, și a mizat pe anihilarea naționalismului. Realitatea Uniunii Europene este greu de întors, căci esența construcției Uniunii este progresiva integrare a membrilor. O reversare a integrării deja realizate ar fi realmente un dezastru. Vă imaginați revenirea la monedele naționale și desființarea euro? Vă imaginați dispariția Spațiului Schengen și poate chiar a pieței comune? Vă imaginați revenirea la granițele dintre statele europene și ce ar însemna asta pentru economia fiecărei țări în parte?
Eu cred că, într-un fel sau altul, America trebuie să se împace cu ideea Uniunii Europene, iar Uniunea însăși trebuie să înțeleagă că au apărut în lume băieți mai mari și mai răi ca niciodată și că trebuie să se schimbe profund ea însăși ca să poată să asigure propriilor cetățeni o viață ferită de primejdii și prosperă. UE trebuie să domine lumea în cel mai dur și direct sens al cuvîntului ca să nu dispară ea însăși. Pentru UE nu există decît două variante: devine global dominantă sau piere. Iar dominația pe care o binemerită nu o poate dobîndi decît în tovărășie cu America. Așa că UE ar face bine să se americanizeze.
.jpg)
