Creierul uman are o capacitate remarcabilă de a categorisi. Este una dintre cele mai eficiente funcții ale sale: decide rapid ce este familiar și ce nu, ce este sigur și ce reprezintă o amenințare, cine face parte din „noi” și cine este „ceilalți”. Fără această capacitate, n-am putea naviga prin lume. Problema apare atunci cînd categorisirea nu mai servește orientarea, ci justifică eliminarea.
În seara de 3 octombrie, mai mulți susținători ai lui Călin Georgescu, aflați în fața Arestului Central din București, au așezat lumînări în forma inițialelor jurnalistului Cristian Tudor Popescu (CTP) și au cîntat „Veșnica pomenire” pentru un om care era viu. Într-o înregistrare apărută pe rețelele sociale, o femeie spune: „Gata, i-am cîntat prohodul aici”. Un bărbat vorbește despre sicriul pe care i l-ar pune deasupra lumînărilor, iar cei din jur rîd. Cristian Tudor Popescu a răspuns scurt și ironic: „Se pare că am murit”.
Gestul a venit după o declarație în care CTP discutase ipotetic despre moartea lui Georgescu și despre faptul că aceasta ar putea deveni, politic, un avantaj pentru AUR. În unele reacții ale protestatarilor, afirmația a fost transformată: nu „dacă s-ar întîmpla x, consecința politică ar fi y”, ci „CTP îi dorește moartea lui Călin Georgescu”. Diferența dintre cele două propoziții este enormă. Psihologic, însă, nu e deloc surprinzător ca, într-un conflict polarizat, intenția atribuită adversarului să conteze mai mult decît intenția exprimată.
Mă uit la scena asta și mă întreb ce se întîmplă în momentul în care adversarul politic încetează să mai fie un om cu care nu ești de acord și devine, în mintea ta, un om care merită să dispară. Nu mă refer la dispariția lui politică. Putem să ne dorim ca un politician să piardă alegerile, să nu mai ocupe o funcție, să răspundă pentru ce a făcut sau să fie sancționat atunci cînd a încălcat legea. Putem considera o idee periculoasă, o declarație revoltătoare, o ideologie profund nocivă. Există însă o diferență între „nu vreau ca omul acesta să mai aibă putere” și „nu vreau ca omul acesta să mai existe”. Iar diferența aceea spune ceva important despre felul în care funcționează disprețul.
Disprețul este una dintre emoțiile pe care le recunoaștem cel mai greu la noi înșine. Ne este relativ ușor să spunem „sînt furios”, „m-a rănit” sau chiar „îl urăsc”. Disprețul e mai complicat, pentru că nu privește doar ce a făcut celălalt, ci valoarea pe care i-o atribuim ca persoană. Furia spune, în esență: ai făcut ceva ce consider inacceptabil. Ura poate spune: îți doresc răul. Disprețul adaugă ceva: ești inferior mie, nu meriți același statut moral pe care mi-l acord mie însumi.
Cînd nu sînt de acord cu cineva, îi contest ideea, argumentul, comportamentul. Cînd îl disprețuiesc, încep să contest persoana. Nu mai e „a spus ceva stupid”, ci „e prost”. Nu mai e „a mințit”, ci „e un mincinos”. Nu mai e „susține o idee pe care o consider periculoasă”, ci „e un om periculos”. Disprețul este, într-un fel, o economie morală: îl coborîm pe celălalt suficient de mult încît să nu mai fim obligați să îl tratăm ca pe un egal. Treptat, comportamentul și persoana se contopesc, iar controlul, umilirea sau pedepsirea încep să pară legitime.
Albert Bandura a descris un mecanism înrudit sub numele de dezangajare morală. Oamenii nu trebuie să renunțe la standardele lor morale pentru a face lucruri pe care, altfel, le-ar considera greșite; le este suficient să își suspende temporar aplicarea. Putem transforma un comportament agresiv într-unul „necesar”, putem minimaliza consecințele, putem împărți responsabilitatea cu grupul sau putem atribui victimei vina pentru ce i se întîmplă. Devalorizarea și dezumanizarea celuilalt fac parte din același repertoriu. Nu e nevoie să ne spunem „sînt un om rău”. Ne ajunge: „merită”, „și-a făcut-o cu mîna lui”, „noi doar ne apărăm”. Și atunci un comportament care, privit din afară, pare crud poate fi trăit din interior ca un act de dreptate.
Contează și cine sîntem cînd judecăm. Teoria identității sociale a lui Henri Tajfel și John Turner arată cît de puternic ne modelează apartenența la grup felul în care îi vedem pe „ai noștri” și pe „ceilalți”. William Swann și colegii săi au mers mai departe, prin conceptul de identity fusion: în anumite situații, granița dintre identitatea personală și cea de grup devine atît de permeabilă, încît ce amenință grupul poate fi trăit ca o amenințare personală. Într-o asemenea configurație, atacul asupra liderului nu mai e atacul asupra unui om pe care îl susții, ci asupra „noastră”. Iar cel care atacă nu mai e un jurnalist cu o opinie pe care o considerăm nedreaptă, ci reprezentantul unei lumi ostile. Adversarul este moralizat: nu mai e „cel care greșește”, ci „cel rău”.
În competiția dintre grupuri, empatia devine asimetrică. Psihologii au arătat că apartenența la grup poate reduce empatia față de membrii grupului advers și, în anumite condiții, poate produce counter-empathy: o reacție pozitivă la suferința adversarului. De aceea unii oameni par să se bucure sincer cînd adversarul e umilit: emoția nu mai e organizată în jurul celui care suferă, ci în jurul grupului căruia el îi este opus. „Noi” devenim oamenii normali, morali, lucizi. „Ei” devin oamenii care nu doar gîndesc greșit, ci sînt greșiți. Jurnalistul nu mai e jurnalistul, omul nu mai e omul. Devine „ăla de la ei”.
Istoria oferă exemple care nu trebuie confundate între ele, dar care ajută să vedem mecanismul. În 1989, după publicarea Versetelor satanice, ayatollah-ul Khomeini a emis o fatwa care cerea moartea lui Salman Rushdie. În cultura politică legionară, adversarul nu era doar cineva de învins într-o competiție; putea deveni dușmanul comunității, o prezență nocivă ce trebuia înlăturată. Nu spun că scena de la București este o fatwa sau că oamenii din înregistrare sînt legionari. Nu știu ce cred ei în rest. Dar logica e recognoscibilă: omul concret ajunge să fie identificat cu răul pe care, în ochii grupului, îl reprezintă, iar eliminarea lui poate fi imaginată ca eliminarea acelui rău. Diferența e de grad: un prohod cîntat unui om viu nu e o condamnare la moarte, dar pornește din aceeași mutare.
Un ritual prin care unui adversar viu i se „cîntă prohodul” este o formă de agresiune simbolică. Nu implică neapărat sadism și nici dorința reală de violență fizică. Dar transmite: te-am mutat din lumea celor cărora le datorăm respect în lumea celor pe care îi putem umili. Un om viu a fost transformat simbolic într-un mort. Nu mai trebuie să fie prezent, să răspundă, să argumenteze sau să fie contrazis: grupul a hotărît deja ce reprezintă. În grup, responsabilitatea se și diluează. Nu mai sînt eu cel care face ceva, sîntem „noi”. Rîsul, aprobarea, ritualul comun și faptul că nimeni nu pare să găsească gestul inacceptabil funcționează ca o confirmare: deci e în regulă.
Nu transform aici explicația într-una despre „cum sînt” susținătorii lui Georgescu. Nu avem motive să atribuim același mecanism tuturor celor care îl susțin și nu putem face psihologia unor oameni dintr-un videoclip de cîteva minute. Episodul e interesant pentru că ne permite să privim un mecanism, nu să punem un diagnostic unei tabere. Mecanismul nu aparține nici unei ideologii, religii sau categorii sociale. Schimbă doar numele adversarului și povestea prin care ajungi să crezi că el merită ce i se face.
Asta nu înseamnă însă că toate taberele sînt echivalente. Faptul că un mecanism psihologic poate apărea în orice grup nu face la fel toate situațiile în care apare. Nu toate ideile sînt la fel de inofensive, nu toate amenințările sînt imaginare, iar conflictele politice nu sînt mereu neînțelegeri între două grupuri care „au fiecare dreptatea lor”. Există ideologii care atacă explicit principiile democratice sau care justifică excluderea unor categorii de oameni. Alarma, indignarea și chiar disprețul față de astfel de idei nu trebuie psihologizate pînă la dispariția obiectului lor. Uneori, ceva este într-adevăr demn de dispreț. Problema începe în alt punct: atunci cînd judecata asupra unei idei se transformă în anularea totală a persoanei și cînd această anulare începe să justifice orice i s-ar întîmpla.
Aici este partea incomodă. Recunoaștem ușor dezumanizarea atunci cînd o practică „ceilalți” și o recunoaștem greu atunci cînd ținta e cineva pe care noi îl considerăm detestabil. Ne revoltăm cînd adversarul nostru e umilit și găsim imediat explicații pentru umilirea celui pe care îl considerăm adversar. „Da, dar el a făcut...” „Da, dar ei au început...” „Da, dar omul ăsta este...” Așa începe justificarea. Explicația psihologică nu e o scuză. Dimpotrivă: tocmai pentru că mecanismul este omenesc, merită să îl recunoaștem înainte să ajungem să-l folosim. Nu trebuie să fii violent ca să participi la cruzime. Uneori e suficient să fii convins că celălalt nu mai merită aceeași considerație morală ca tine.
Emoția politică face greu de păstrat o distincție care pare simplă. „Bine că a pierdut” nu înseamnă „bine că a murit”. „Bine că răspunde în fața legii” nu înseamnă „bine că suferă”. „Bine că ideologia lui a fost înfrîntă” nu înseamnă „bine că omul care a susținut-o a dispărut”. Primele țin de judecată politică, morală sau juridică. Celelalte trec într-un cu totul alt registru. Merită să fim atenți la această diferență, nu pentru că ar trebui să fim politicoși cu orice preț sau pentru că toate opiniile ar fi egale, ci pentru că există o diferență fundamentală între „Ceea ce face omul acesta este inacceptabil” și „Omul acesta nu mai merită nimic”. Prima este o judecată asupra comportamentului. A doua este anularea persoanei.
Putem condamna o idee fără să negăm umanitatea celui care o susține. Putem cere sancțiuni fără să cerem moartea. Putem refuza neutralitatea între lucruri care nu sînt moral echivalente fără să ne abandonăm capacitatea de autoreflecție. Putem avea dreptate într-o privință și, în același timp, să ne purtăm greșit cu omul care o susține. Neutralitatea nu e întotdeauna luciditate, dar nici indignarea nu este, prin ea însăși, o garanție a moralității.
Adevărata probă a valorilor noastre nu este felul în care ne purtăm cu cei pe care îi iubim sau cu cei cu care sîntem de acord. Este felul în care ne purtăm cu omul despre care credem că se înșală profund.
Îl critici pentru ceea ce face? Sau ai ajuns să crezi că este, în întregime, un om care merită să dispară? Îți dorești să nu mai aibă putere? Sau îți dorești să nu mai existe?
Diferența dintre aceste întrebări nu este una de nuanță. Este una de limită morală.
Diana Nicolescu, psiholog și psihoterapeut, are un master în Științe Cognitive. Este membră a Colegiului Psihologilor din România și membră a Asociației Române de Terapii Scurte Orientate pe Resurse și Soluții.
.jpg)
