Într-o dimineață de ianuarie, după o noapte rece, neagră și noroasă, Cezar încă se gîndea dacă să treacă Rubiconul cu oastea, fiind tulburat de un vis ciudat avut în noaptea precedentă. Legea interzicea oricărui general să traverseze cu armata sa acest rîu în direcția Romei, dar semnele zeilor îl îndemnau să meargă înainte. După calendarul actual ar fi fost cîndva pe la final de noiembrie, în plin sezon ploios. Cel mai probabil, un val de căldură adus de vînturile sudice topise o parte din zăpada de pe versanții estici ai munților din apropiere. Doar astfel putem înțelege de ce apele unui pîrîu erau atît de învolburate încît oastea lui Cezar a avut nevoie de o adevărată strategie de traversare.
Cu toate frămîntările comandantului și ale soldaților, evenimentul putea însă trece neobservat prin ceața dimineții. Nobilii dormeau, muncitorii porneau spre cîmp, negustorii începeau să-și aranjeze mărfurile în căruțe. Business as usual, cum ar spune capitalistul contemporan. Cu toate acestea, în chiar acel moment, lumea se schimbase deja fără ca procesul să mai poată fi dat înapoi. O epocă apusese fără ca nimeni să observe acest lucru. „Zarurile au fost aruncate!” Cuvintele șoptite de Cezar aveau să reverbereze în istorie, punînd capăt unei epoci, mai exact epocii republicane a civilizației romane.
Există evenimente care schimbă pe nesimțite, dar radical, modul în care ne raportăm la lume. Adesea, pentru contemporanii prinși în fluxul vieții de zi cu zi, astfel de evenimente trec neobservate. Chiar și cînd zvonurile sau știrile circulă neîncetat, ele sînt privite mai degrabă ca un soi de excentricități sau curiozități ale vremurilor. Evenimentele epocale „curg” prin feed-urile noastre laolaltă cu tot balastul cotidian, contaminîndu-se astfel de banalitate. Cu toate acestea, însă, ele nu vin niciodată singure, ci creează valuri care zdruncină întreaga societate la distanță și periodic, așa cum o piatră aruncată pe un luciu de apă produce unde ce împînzesc întregul lac.
Astfel de evenimente ne bîntuie, ne acaparează spațiul mental, ne sucesc gîndurile. Tocmai de aceea, ele își dobîndesc de obicei sensul abia ulterior, după ce urmările lor sînt deja în plin efect, după ce noi înșine sîntem „suciți” și putem vedea ruptura iscată doar pentru că ne aflăm în interiorul acesteia, în spațiul format între două valuri. Filosofii numesc asta „distanță critică”, dar nu e decît simptomul unei răz-gîndiri, al unei schimbări de perspectivă, al unei sminteli.
Cred că am trecut printr-un astfel de eveniment epocal și reverberant destul de recent. În momentul în care, cu vreo trei ani în urmă, o imagine generată cu Inteligența Artificială a cîștigat un concurs de fotografie, ceva s-a schimbat pe nesimțite, dar durabil. Îmi place să îmi imaginez dimineața în care Boris Eldagsen s-a înscris în acest concurs ca acea dimineață în care Cezar a trecut Rubiconul. Chiar dacă era decembrie 2022, încălzirea globală a făcut ca vremea de afară să se simtă mai degrabă ca o zi călduță de final de noiembrie. Internetul era învolburat ca apele pîrîului ce străjuia de la distanță Cetatea Eternă. Oamenii își vedeau de treburi, de cafele, de selfie-uri. Nimic vădit nu s-a întîmplat, deși o întreagă paradigmă avea să se destrame la scurt timp după acest gest.
Ca și în cazul Romei, ceva ce oamenii credeau că e etern și de la sine înțeles avea să se surpe din temelii. De data asta nu e vorba de o cetate, ci de o paradigmă culturală. Inteligența Artificială a surpat chiar paradigma vizuală în care trăim de mai bine de două milenii și jumătate. Acesta este și motivul pentru care gestul fotografului german are, într-un anume sens, o însemnătate mai mare decît trecerea Rubiconului. Căci Roma, continuatoarea culturii vizuale grecești, încă face parte din cultura noastră. Prin arta sa, prin operele sale arhitecturale, prin vestigiile sale de tot felul, ea este azi la fel de actuală ca acum două milenii. Inteligența Artificială surpă însă ceva mult mai adînc înrădăcinat în mentalul nostru decît Imperiul Roman, anume preeminența vizualului în toate formele sale. Zarurile au fost, din nou, aruncate!
„Ochiul tehnologic”
Cu mai bine de două milenii și jumătate în urmă, cultura greacă se afla, așa cum ne aflăm și noi, la finalul unei epoci. Atunci, un filosof a fost cel care a pus capăt definitiv vechii mentalități, deși izul schimbării plutea în aer deja de vreo generație. De la Homer pînă în secolul al V-lea î.e.n., cultura a fost formată la greci în jurul poeților, aezilor și rapsozilor. Ca în orice cultură orală, auzul era simțul cel mai important, cel ce asigura aderența la realitate. A exista însemna a se vorbi despre tine, a fi menționat în cînturile aezilor, a fi personaj de epopee.
Mai tîrziu, știința însăși a devenit ceva auditiv. Se tot vorbea de faptul că natura însăși avea un „cînt” al său, o muzică universală pe care puteai să o auzi dacă-ți ciuleai bine urechile minții, ajungînd astfel să înțelegi toate proporțiile, simetriile și armoniile ce leagă lumea laolaltă. Într-o astfel de epocă, „a ști” însemna „a auzi”, adevărul însuși fiind un fel de voce în urechea omului. Vedem asta la Pitagora și la întreaga școală pitagoreică. Vedem asta la Parmenide, căruia zeița Adevărului îi vorbește în noapte. Vedem asta la Socrate, al cărui daimon îl călăuzește cu o șoaptă în ureche.
În vremea lui Platon însă, această mentalitate deja scîrțîia din încheieturi. Apăruseră tot felul de personaje – cum ar fi retorii sau sofiștii – care manipulau discursul, subminînd orice aderență la realitate. Ei plăsmuiau meșteșugit din vorbe realități aievea, credibile, ba chiar plauzibile, care nu erau decît fantasme. Adevărul devenise relativ, pierdut printre stihiile verbale și argumentările chestionabile din tribunale, din spațiul public, din politică. Socrate, ultimul care a auzit daimonii vechii paradigme a aezilor, a fost ucis tocmai de această parazitare a adevărului de retorică și a științei de manipulare.
Platon e primul care pune explicit văzul înaintea auzului într-o teorie filosofică, spunînd că a cunoaște însemnă a vedea, că gîndirea însăși este o vedere cu ochii minții ațintiți către idei. În această nouă paradigmă, contemplarea (gr. theoria) ia locul ascultării și ideea ia locul versului. Dar zarurile erau deja aruncate dinainte de Platon, căci înainte de a fi folosit în limbaj filosofic, cuvîntul theoria desemna ceva apropiat de ceea ce am numi noi „martor ocular”. Este vorba de o delegație, trimisă de cetate la jocurile sportive, la oracole sau la festivalurile religioase, pentru a o reprezenta, pentru a asista la evenimente și pentru a relata totul fidel la întoarcerea înapoi. Platon nu face decît să ducă la capăt această schimbare care se făcuse deja tacit în cultura greacă.
De la Platon încoace, vederea și martorul ocular au constituit paradigma cunoașterii prin excelență. „A vedea cu ochii tăi” înseamnă a ști „cum stau lucrurile”. Standardul adevărului este dat de văz și „a înțelege” ajunge să fie sinonim cu „a vedea”. În tribunale, mărturia martorului ocular a fost și este pilonul central al anchetelor juridice, fiind considerată intangibilă. Chiar și cînd psihologia modernă și, ulterior, neuroștiințele au dovedit că o astfel de mărturie este remarcabil de fragilă și predispusă la erori, prejudecata a rămas tocmai pentru că nu știm să ne raportăm altfel la adevăr și la cunoaștere decît în mod vizual.
E drept că, în ultima vreme, de cînd tehnologia este tot mai prezentă, ochiul biologic al martorului ocular a fost înlocuit de un ochi tehnologic. Astfel, s-a crezut că rezolvăm criza în care ne aflăm, pentru că lentilele aparatelor de fotografiat și ale camerelor video nu sînt predispuse la traume, la uitare sau la autosugestionare. Martorul ocular în carne și oase a fost înlocuit cu fotografii și filmări care înregistrează realitatea așa cum este aievea, fără distorsiuni și falsificări. Chiar și în afara tribunalelor, această exigență de a avea totul fotografiat sau filmat a devenit un criteriu al realității și veridicității unei acțiuni.
„Pics or it didn’t happen!” Acesta era, cu puțin timp în urmă, sloganul menit să dovedească veridicitatea afirmațiilor într-o cultură a Internetului aflată încă în faza incipientă a rețelelor de socializare, în care utilizatorii încă erau învăluiți în anonimitate. Deși expresia nu mai e folosită astăzi atît de mult, a fost internalizată ca normă absolută de conduită. O masă în oraș nefotografiată, o vacanță nedocumentată video, o întîmplare nerelatată live pe TikTok pur și simplu nu există. Există doar ceea ce e înregistrat și expus pe social media. Există doar ceea ce vedem în spațiul deschis al Internetului.
Dar ce e de făcut atunci cînd nici „ochiul tehnologic” nu mai asigură aderență la realitate? Ce se întîmplă cînd nu mai putem fi siguri că imaginile sau filmările pe care le vedem au un corespondent real?
Exact aici lovește Inteligența Artificială, atît la nivel artistic, cît și la nivel cotidian. Căci la ambele niveluri ochiul privitorului a fost văzut pînă acum ca fiind principalul criteriu de veridicitate și de confirmare a valorii sau chiar a existenței unei anumite acțiuni. Odată cu algoritmii generativi, nu mai putem ști dacă evenimentele la care sîntem „martori” în mediul digital sînt reale. Nu mai știm dacă o fotografie artistică este „reală”. Nu mai știm dacă performance-ul unui actor din filmul pe care-l vedem la cinematograf este „real”.
În această confuzie, simțim că pămîntul ne fuge efectiv de sub picioare, fiindcă nu mai avem un criteriu de adevăr și un „organ” care asigură aderența la realitate. Nu cu mult după ce fotografia generată artificial de Boris Eldagsen a cîștigat un concurs de fotografie artistică, o altă reverberație a schimbării avea să tulbure apele: o fotografie făcută de om avea să cîștige un concurs de imagini generate cu Inteligența Artificială. Gestul făcut de artistul cunoscut sub pseudonimul de Miles Astray ne arată că lucrurile s-au amestecat în așa fel încît nu mai știm nici ce e real, dar nici ce e artificial. Virtualul se împletește acum într-așa măsură cu actualul încît nu mai există distincție între cele două. Criteriile sînt suspendate, evidențele sînt anulate.
Și ca totul să devină mult mai confuz, cu doar două săptămîni înaintea scrierii acestui articol, concursul de microfotografie Small World in Motion a acordat premiul cel mare unui clip suspect de a fi generat cu AI, care nu are nici un referent în realitate. Ceea ce a fost considerat în știință ca dovada ultimă a realității unor entități altfel imposibil de văzut cu ochiul liber este acum pus sub semnul întrebării. Suspiciunea de fals va plana peste toate imaginile generate de știință și asupra științei în genere, continuînd astfel unele tendințe conspiraționiste vizibile în ultimii ani.
Așa stînd lucrurile, ne putem întreba ce e de făcut. Răspunsul nu e, evident, la îndemînă, pentru că momentan nu putem gîndi o nouă paradigmă a cunoașterii care să ofere aderență la realitate și întemeiere gîndurilor noastre. Pînă atunci, sîntem într-o stare de confuzie care poate fi doar suspendată temporar și punctual, dar nu și alungată. Gîndirea critică poate să ofere un instrument în acest sens. Scepticismul poate, de asemenea, să ajute. Dar cert e că avem nevoie de un alt Homer sau Platon pentru a reîntemeia pentru noi cunoașterea.
Cornel-Florin Moraru este conferențiar la Universitatea Națională de Arte din București.
.jpg)
