Dregătorii și rubedenii în viziunea lui Caragiale

Am descoperit, printre textele politice ale lui I.L. Caragiale, un articol dedicat nepotismului (şi publicat în  Voinţa naţională din 24 iunie 1885). Actualitatea autorului Scrisorii pierdute este, ca de obicei, tulburătoare și după aproape un secol și jumătate. Tulburătoare nu atît prin perspectiva adoptată asupra unei probleme spinoase în întreaga istorie umană, cît prin rafinamentul hermeneutic pe care îl propune în legătură cu ea. E vorba despre chestiunea promovării familiale în sistem. Caragiale constată, de la bun început, că „există la noi un fel de teorie, care se preumblă din gură în gură, din gazetă în gazetă“ şi care stipulează că „un om, fiind la putere sau bucurîndu-se de o situaţiune însemnată în vreo ramură de activitate publică sau privată, nu are dreptul să numească în funcţiuni publice, sau să prefere pentru posturi de încredere pe rudele sau prietenii săi“. Criteriul valorii individuale, observă Caragiale, nu intră niciodată în instrumentarul axiologic al „teoriei“. „Buni“ ori „răi“, „capabili“ sau „incapabili“, „nepoţii“ VIP-ului trebuie supuşi oprobriului colectiv. Ei au o „tară“ în ochii comunităţii, paradoxal, separată de fiinţa lor, un fel de vină tragică externă așadar (dacă putem vedea „vina tragică“ şi ca pe un fenomen extern individualităţii), rezumată la simplul grad de rudenie cu cineva important.

Absurditatea (şi imoralitatea, adaugă scriitorul) principiului se află dincolo de orice îndoială, măcar în virtutea unui raţionament elementar: „Orice om trebuie să aibă rude sau prieteni mai mult sau mai puţin apropiaţi. Dacă susţinem teoria că niciodată un om în bună poziţie nu trebuie să-şi numească prietenii şi rudele în funcţiuni, atunci din două una – ori că toate rudele şi toţi prietenii, fără excepţie, ai unui om, devin neoneşti şi incapabili din momentul ce el s-a înălţat în mijlocul societăţii sale, ceea ce ar fi o absurditate; ori că împrejurarea că a fi rude sau prieteni cu un om văzut important trebuie s-o considerăm o nenorocire, şi astfel atunci pentru orice familie, înălţarea unui membru al ei la o situaţiune însemnată ar fi o adevărată calamitate; pentru că dacă împingem la o mai mare dezvoltare teoria că nu este permis cuiva, fără a fi lovit de bănuiala imoralităţii, să numească în funcţie o rudă sau un prieten, fie acesta cît de onest şi capabil, ajungem a pretinde ca, dacă cineva găseşte venind la putere pe o rudă deja ocupînd vreo funcţiune, numaidecît s-o dea afară“. Ori să-şi prezinte el însuşi demisia, aş completa eu.

Interesantă mi se pare şi o altă precizare a lui Caragiale. „Teoria“ în discuţie (nepotismul, în limbajul nostru actual) este, în epocă, „producţia“ constantă a „gazetelor neserioase şi maloneste“, tulburînd, din păcate, oamenii scrupuloşi, ghidaţi în acţiunile lor administrative de bune intenţii (cei „sceptici“ sau „mai tari de înger“ rezistă, de obicei, acuzaţiilor privind chantage-ul nepotist cu surîs olimpian). „Sfiosul“ intră, dimpotrivă, într-o stare de „nervozitate extremă“. „La un aşa om“ – subliniază autorul sarcastic –, „dacă ţi-e rudă sau prieten, oricîte merite ai avea, oricît de cinstit ai fi, să nu mergi să ceri o funcţiune, pentru că nu ţi-o dă de frică să nu-l dea la gazetă că te-a căpătuit“. Dacă reuşeşti tu însuţi, fără ajutorul lui, să te afirmi într-o altă ramură de administraţie, „reuşita ta nu este pe placul rudei tale; îi vezi totdeauna pe faţă un fel de nemulţumire şi de jenă [...] şi parcă nu i-ar părea rău să te ştie dat afară, ca să scape de teama oricărei bănuieli“. Cum ziceam, se întîmplă și în zilele noastre ca înţelegerea greşită a relaţiei de rudenie în administraţie că creeze victime colaterale, fapt, pînă la urmă, nu numai lipsit de etică, ci şi nedemocratic.

Să admitem, împreună cu dramaturgul junimist, că „nepotismul este în adevăr rău, dar prin nepotism nu se înţelege decît proteguirea neonestă şi nedreaptă a rudelor“. Insistînd pe acest catch-22 al rudeniei (rezolvabil, repet, nu în sine, ci indirect, prin legi drastice îndreptate spre corectitudinea concursurilor şi examenelor), vom ajunge să credem că e ruşinos să fii ruda unui om mai de seamă. Sugerează chiar scriitorul, în manieră swiftiană, ca, într-o eventuală lege nepotistă, să punem ideea conform căreia, în sistemul de stat, să nu intre decît un singur membru al unei familii, socotite „pînă la al o sutălea neam“. Atunci vor fi românii tentaţi să zică: „Dă, Doamne, să nu ajungă nici unul din familia mea om de seamă, că m-am nenorocit!“. Întoarcerea la clasici ne poate limpezi uneori dilemele inconturnabile ale prezentului.