Cît de mult devine prea mult?

Psihologii sînt de părere că ceea ce ne fascinează în a urmări poveștile personale ale altora este impresia de autenticitate pe care o dau.

Cel mai recent album semnat Taylor Swift, The Tortured Poets Department, a fost lansat pe 19 aprilie și continuă să doboare recorduri în timp ce se scriu aceste rînduri: primul album din istoria companiei de streaming Spotify care a depășit un bilion de ascultări într-o singură săptămînă, cel mai ascultat cîntec într-o singură zi („Fortnight“), cel mai ascultat album în prima zi de lansare. A debutat pe locul 1 în topul Billboard 200 cu 2,6 milioane de exemplare vîndute în prima săptămînă. Performanțele nu sînt atît de neobișnuite, dat fiind nivelul de popularitate de care se bucură Swift și, practic, n-au făcut decît să depășească recorduri pe care tot ea le stabilise anterior. Dar, de data aceasta, versurile cîntecelor sînt folosite mai mult ca oricînd pentru a scoate la lumină, cu numeroase detalii intime, aspecte din fostele relații sau din diverse conflicte cu alte persoane publice, unele petrecute cu mult timp în urmă.

Consecințele nu au întîrziat să apară. Cei la care se face aluzie, chiar dacă nu au fost numiți direct, au ajuns să nu se mai atingă de conturile de pe rețelele sociale, așteptînd să treacă furtuna. Asta pentru că o armată de „swifties” i-au tras la răspundere, li s-au adresat folosind versuri din noile cîntece și le-au insultat inclusiv apropiații. (Cum e să fii „cel mai mic om care a trăit vreodată” sau „muza secolului” sînt doar două întrebări care îmi vin în minte, iar acestea sînt cele mai decente.) Un bar din Londra după care Taylor Swift și-a numit o piesă și în care se presupune că l-ar fi văzut intrînd pe fostul iubit, urmărindu-i telefonul, a fost de-a dreptul asaltat de fani și, în semn de recunoștință pentru popularitatea proaspăt obținută, a oferit băutură gratis celor capabili să citeze din cîntecele ei.

Ascultînd versurile îi intri în casă, afli fragmente din conversațiile cu apropiații, ce mănîncă, ce vizionează și cum se poartă în intimitate foste sau actuale iubiri și toate vin, așa cum a declarat ea însăși în timpul unui concert din Melbourne, dintr-o puternică „nevoie” de a scrie. Puținii critici care spun că era loc de mai bine și că Taylor nu a venit cu nimic nou la nivel muzical se întreabă dacă era cu adevărat „nevoie” ca noi să și ascultăm toate aceste povești. Dacă se mai poate vorbi de artă, în acest caz, sau e doar o defulare răutăcioasă cînd lucrurile sînt înșirate cu subiect și predicat.

Într-un articol de acum cîțiva ani din revista Rolling Stone am citit prima dată termenul „vulnerability porn” – un fel de „vulnerabilitate performativă”, adică împărtășirea celor mai intime momente în căutare de validare și de apreciere pe rețelele sociale. Iar întrebarea care se ridica era dacă nu cumva a-ți expune public cele mai proaste ipostaze face mai mult rău decît bine, pe termen lung.

Psihologii sînt de părere că ceea ce ne fascinează în a urmări poveștile personale ale altora este impresia de autenticitate pe care o dau – iată, acești oameni nu încearcă să pară mai buni, mai tineri, mai puternici, mai frumoși decît sînt, de fapt. Ne atrag pentru că par reali, nu niște vedete intangibile. Ne conectăm mai bine cu oamenii cînd ei se află în cele mai dificile momente, devenim empatici, dornici să-i încurajăm, găsim similarități între istoriile noastre de viață. Există însă o linie foarte fină între a scrie eseuri lungi despre traume personale pentru a-i ajuta pe alții în luptele lor sau pentru a atrage atenția asupra comportamentelor indezirabile ale unor abuzatori și a păstra detaliile private pentru cabinetul terapeutului ori pentru discuțiile cu cei mai buni prieteni. La fel și între cazurile în care asumarea publică a unor povești de viață nefericite duce la vindecarea rănilor și cele în care aceasta nu înseamnă decît o retraumatizare și atragerea oprobriului unei părți din societate.

Cînd eram ceva mai tînără și aveam un blog pe care notam aproape zilnic tot ce mi se întîmpla, prezentînd punctul meu de vedere, abia așteptam să înfierez acolo comportamente din viața amoroasă sau profesională care nu-mi conveneau – era și o defulare, dar și o dorință de a mă hrăni cu aplauzele celor care mă urmăreau. O reglare de conturi, altfel spus. Pe măsură ce anii au trecut, dorința mea de a vorbi despre viața personală a scăzut considerabil. Mai mult, chiar și cînd întîmplările pe care le-aș fi putut expune țineau de granițele legii și ar fi fost în interesul meu să o fac (și poate și în folosul altora), am preferat să tac – nu voiam să mai trec o dată prin ele sau să fiu asociată cu așa ceva. Cele două situații reprezintă niște extreme și mai mult ca sigur că e de dorit, mai ales într-o rubrică de opinie cum este cea de față, găsirea căii de mijloc.

Un lucru e cert: miile de like-uri și aplauze online primite din partea străinilor în urma împărtășirii de povești personale nu cîntăresc cît o conexiune reală cu cineva care te întreabă, față în față, cu ce te poate ajuta. Sau pe care știi că-l poți suna oricînd. „Prieteniile” din lumea virtuală e mai bine să fie luate drept ce sînt și nimic altceva, iar oamenii de acolo pot dispărea oricînd, chiar dacă, o vreme, reprezintă un surogat pentru atenție și căldură. Chipurile cele mai vioaie de pe rețelele sociale suferă, în viața adevărată, de o singurătate asurzitoare, care, se pare, nu ocolește nici vedetele de nivelul lui Taylor Swift.

Share


Fantezii

Fantezii