Iaromira Popovici

Cînd mergi pe stradă, simți cumva privirile celor din jur asupră-ți. Ar fi mult spus că realizezi perspectiva lor asupra lucrurilor. Dar ceva din punctul lor de vedere se revarsă și asupra ta.

Presiunea examenului de admitere la facultate pentru noi, „decrețeii”, era prea mare ca să mai avem timp de aiureli. Și prin „aiureli” înțeleg, da, orele de clasă.

Casele pe care le vedeam nu se potriveau cu nimic din ce mi-era familiar: nici cu blocurile mele socialiste, nici cu casa, modestă și gospodărească, a bunicilor mei.

Erai crescut, deci, mai întîi într-un spirit al duplicității, între școală și acasă, public și privat, ai tăi și alții.

Cînd ești într-o călătorie, lucrurile se schimbă puțin. Micul dejun devine o instituție, aproape. Prilej nu doar de socializare, ci mai ales de primă cunoaștere a unei lumi noi.

Acum, cînd se împlinesc, în curînd, 40 de ani de la dezastrul nuclear de la Cernobîl, ne permitem să glumim legat de aceste măsuri extreme. Dar, de fapt, nu e nimic de glumă.

De Paști, Oca avea obiceiul să coacă niște fursecuri în formă de iepuri, pare-mi-se. Cărora apoi le puneam ochi, nas și gură din bomboane.

Anii 1980 erau, în multe, cel puțin comparativ cu cei de acum, ani ai prejudecăților. Cînd ieșeai, simțeai, la propriu și la figurat, privirile străzii.

Dar nu știu cum s-a întîmplat – să fi fost soarta, probabil – că singurul, presupun, autobuz din ziua aceea în care nimic nu circula m-a întîlnit pe mine. Șoferul a pus frînă, dar a derapat.

Pauzele chiar așa le percepeam: precum un soi de ieșire la vînătoare a multelor demoazele, pentru a-i mai estima și evalua pe puținii reprezentanți ai sexului zis tare care se fîțîiau pe acolo.

Am realizat, cu stupoare, că au trecut 40 de ani din 1986. 1986 a fost ultimul meu an de liceu la „Zoia Kosmodemianskaia“ de atunci, Școala Centrală de azi.

Am aflat cu acea ocazie că, atunci cînd cineva apropiat trece dincolo, nimic nu se uită. Nimic nu se pierde. Tot ce ai trăit, împărtășit cu acea persoană și ce ai învățat de la ea rămîne.

Teoretic, oricine putea face mărțisoare. Cu autorizație sau nu. Profesioniste sau nu. Urîte, uneori de-a dreptul hidoase, sau frumoase, mai curînd dintr-o fericită nimereală.

Indiferent de vremuri, primăvara a rămas anotimpul în care orașul și locuitorii lui fac pace. În care relația lor nu se mai pune în termeni de care pe care.

Ştiu că, atunci cînd eram, cam ca acum, în prag de primăvară, acolo apăreau brîndușele. Mov-roz, de obicei în pîlcuri. De departe vedeai doar cîte o pată colorată.

Un băiat din mulțime, pe care nici nu l-am văzut bine, dar care părea politicos, m-a luat de mînă ca să nu pierdem startul la horă. Și ne-am învîrtit, laolaltă cu ceilalți.

Stăteam pe lîngă Piața Romană pe atunci și vedeam mereu cetele de puști și puștoaice, cu patinele pe umeri, îmbulzindu-se în stația lui 331.

Obiectele de toate felurile erau mai reziliente. Parcă știau că ăsta e deal-ul, că trebuiau să-și ducă traiul alături de un om, cam cît un om.

Iernile bucureștene sînt departe de a fi poetice. Au fost asociate, de-a lungul timpului, cu frigul, uneori insuportabil, din case. Și cu mîzga, fleșcăiala și cenușiul din oraș.

Vedeam acolo petreceri de revelion, cu doamne îmbrăcate-n rochii cu paiete și cocuri uriașe, cu domni rubiconzi dornici de băutură, dar cu frica nevestelor și a șefilor.

Pe plic scria, simplu: Moș Crăciun. Nu era menționată nici o adresă. Dar nu mă îndoiam că avea să ajungă unde trebuia.

Moș Gerilă era varianta comunistă a lui Moș Crăciun. Versiunea laică, aș zice. Dar atunci cînd eram copil nu-nțelegeam distincțiile astea.

Deși decembrie se numea, pe vremea lui Ceaușescu, „Luna cadourilor” și se făcea destul tam-tam în legătură cu asta chiar și la televizor, totuși opțiunile erau limitate.

Blănurile erau și un soi de moștenire a epocii burgheze despre care oficial se spunea că e de tristă amintire. Dar care, în fapt, era copiată în multe.

Bunicii mei se trezeau devreme, pe la 6, și deschideau larg geamurile. Apoi dădeau drumul la radio, la Europa Liberă.

Eram lîngă tatăl meu, cu balonzaidul lui miraculos. Care ne apăra de toți și de toate. Într-un mod discret, afectuos și deloc agresiv.

Frumusețea anilor de liceu de aici vine: tocmai bizara și neașteptata coexistență a extremelor. Pe de o parte, restricțiile erau mai drastice și mai absurde decît în alte părți.

Acum, să mergi prin oraș e mai ușor. Cîini nu mai sînt, mașinile parcate pe trotuar s-au împuținat și, la fel, afișele cu „Cade tencuiala!”.

Casa noastră era ca o hrubă. Ca un adăpost nu chiar antiatomic, dar... Era întunecat și răcoros, eufemistic spus. Mie-mi plăcea, într-un fel, senzația asta de vizuină.

Ciorapii Adesgo erau una dintre puținele piese vestimentare de pe vremea aceea care te binedispuneau. Care păstrau o atmosferă de normalitate.

În zilele de toamnă întunecată, pe vremea liceului, mergeam, bineînțeles, la școală și apoi reveneam acasă. Era o întunecime perpetuă de fiecare dată, aș putea spune.

Toamna, poți vedea din nou lumea fără să fii sufocat de ea. Poți să-ți ridici capul și să privești reprezentația frunzelor care-și schimbă culorile.

Să nu vorbim rău de regim la școală, știu că am fost prevenită, mai în glumă, mai în serios, în legătură cu asta, de la început.

Directoarea vechiului meu liceu m-a lăsat, pînă la urmă, să mă mut la „Zoia Kosmodemianskaia“, la secția de Filologie-Istorie, și să-mi nenorocesc viitorul.

În prima zi de școală, în loc de buclele mele „tradiționale” aveam un păr foarte scurt și turtit. Și o față de băiețel ușor trist.

Cumva, în ordinea mamei mele, se produsese un soi de inversiune între viața de zi cu zi și vacanțe: vacanțele aveau un program chiar mai strict decît existența noastră cotidiană în București.

Întotdeauna există cîte două fețe ale unui fenomen. Era o doză mai mare de stabilitate, dar și o îngrozitoare monotonie, lipsă de opțiuni și, mai ales, de libertate.

Primele drumuri pe cont propriu cred că au fost pînă la magazinul din colțul străzii bunicilor. Nu trebuia să traversez, ci doar să merg tot înainte și apoi să fac foarte puțin la dreapta.

Pădurea veghea mereu asupra noastră, foșnitoare, dar discretă. Tot mai puțin amenințătoare și mai ocrotitoare. Fiindcă deveniserăm tot mai mult de-ai ei.

Vacanțele erau, de fiecare dată, și inițieri. Copil de la oraș fiind, trăitor într-un apartament de două camere, duceam o viață călduță și protejată.

Pentru că la mare erau obligatorii obiectele tradiționale, care implicau anumite obiceiuri fixe, nu puteam călători, mama și cu mine, fără cele două geamantane uriașe, de piele.

Gluga era esențială: ea ajuta la uscarea părului, într-o vreme în care nu auzisem de foehn.