Vlad Marina

Este acest brand hipsteresc middlebrow, unde convenții familiare de gen (horror, comedie romantică) şi fețe cunoscute de la Hollywood sînt făcute să îmbrace haine mai cool decît de obicei.

E o perspectivă melancolicǎ și puțin mistică, dar care contureazǎ un crez modernist important. Istoria nu se petrece în alunecări line, ci, cum ar veni, în salturi și rupturi.

Gore Verbinski nu a făcut doar Pirații din Caraibe, ci și comedie slapstick, thriller romantic, thriller-horror, dramedie de familie, animație cîștigătoare de Oscar și western.

Cît despre personaje, sînt multe, pline și imprevizibile – combinații eterogene de lumini și umbre aflate în mișcare liberă, fără vreo datorie de coerență sau exemplaritate.

Într-un fel, e o dezvrăjire a însuși visului american, clasicul rags to riches pe forțe proprii. Visul există, dar e teribil de impur. La o adică, e compatibil inclusiv cu sociopatia.

Rezultatul este un noir tragicomic cu însuşiri de parabolǎ – unul ilustrat măiastru şi cu destule momente memorabile, dar sabotat în ultimǎ instanțǎ de un prea mare ataşament fațǎ de propria charismǎ narativă.

Acel refuz al optimismului pe motiv de inautenticitate, acel apetit pentru situații-limită din care ies lecții dure și adevărate despre arbitrarietatea suferinței.

Neținînd cu nimeni anume, neîncercînd să sondeze vreo nuanță sau contradicție pe pînza socioculturală alcătuită, filmul nici nu este mult mai mult decît suma părților sale.

E foarte posibil ca Dracula să fie cel mai artificial și mai enervant brand de țară pe care îl avem.

Prejudecățile despre România sînt o realitate, și asta inclusiv în rîndurile echipelor de selecție ale marilor festivaluri.

Cu o atenție sporită (și binevenită) pentru problemele ce țin de sănătatea mintală, vine și o nevoie de povești care să le oglindească, să le disece şi încarce de sens.

E revrăjirea strategică a vieții, ca antidot la strigătul existențial care vine din camera sufletească alăturată.

O mini-frescă ce gîdilă prin familiaritate, pune degetul pe cîteva răni și o încheie cumva tot pe plus.

Tras pe repede-înainte cu iPhone-ul, pe un buget minuscul, Kontinental ’25 este un film-schiță care știe să profite de pe urma propriilor limitări.

Bisturiul este feminist, adică, aici, conștient de rolul jucat de standardele de frumusețe în oprimarea femeilor de-a lungul istoriei și de multitudinea de traume invizibile pe care le-au provocat.

Senzualitatea cumva supraviețuiește, iar noi rămînem cu ambele seturi de artificii.

Este exact acea doză de imprevizibil aleatoriu care vine să arate că, dincolo de convenție, realitatea tot ca ea face.

Filmul este un SF distopic cu distopia îndulcită, produs în limbajul și cu resursele blockbuster-elor.

L’Amour ouf este clasicul bad boy meets smart girl, dar mai thriller.