● Noroc, ura și la gară (SUA, 2026), de Gore Verbinski.
Gore Verbinski nu a făcut doar Pirații din Caraibe, ci și comedie slapstick (Mouse Hunt, 1997), thriller romantic (The Mexican, 2001), thriller-horror (The Ring, 2002; A Cure For Wellness, 2016), dramedie de familie (The Weather Man, 2005), animație cîștigătoare de Oscar (Rango, 2011) și western (The Lone Ranger, 2013). O operă maximalistă și destul de inegală. Regizorul american nu se sfiește să fușerească și să disneyizeze, dar are și cîteva calități incontestabile, între care umorul negru-spumos-strigător-la-cer, lejeritatea în lucrul cu actori ultraconsacrați de la Hollywood și, poate cel mai important, pofta narativă molipsitoare. Filmele sale sînt aceste motorașe în permanență turate, unse de un amestec instabil de prosteală asumată și ingeniozitate, al căror scop este să presteze cu orice preț distracție. De multe ori le-a și reușit, dovadă succesul formulei în anii 2000. Verbinski lucra cu nume mari, pe bugete mari, și părea sortit să devină una dintre figurile established pe viață ale industriei. Dacă acum nu mai pare, e în primul rînd din cauza banilor: The Lone Ranger și A Cure for Wellness au dezamăgit ambele la box-office, iar marile studiouri au devenit tot mai reticente la ideea de a le finanța un succesor. În mod semnificativ, Good Luck, Have Fun, Don’t Die este: 1) primul film al lui Verbinski în zece ani; 2) produs de Briarcliff Entertainment, o companie independentă; 3) turnat parțial în Africa de Sud, deși are loc integral într-un cartier din Los Angeles. Strict din unghiul cifrelor, pare cǎ este o nouă dezamăgire: deocamdată, nu a încasat la nivel global nici măcar jumătate din cît a costat la nivel local. În România, cei 1.840 de spectatori pe care i-a strîns în week-end-ul lansării sînt o performanță tipică pentru un titlu european de artă (da…), în nici un caz pentru un titlu american de acțiune (chit cǎ tradus neinspirat). Personal, mi se pare totuşi pǎcat. În interiorul genului sǎu, Good Luck, Have Fun, Don’t Die nu este deloc un film rău.
Începem din topor, într-un restaurant-franciză deschis 24/7, unde americani obișnuiți își văd de cină printre scroll-uri (ne)vinovate și frînturi de conversație. Un tip intră (într-un bar) și spune că vine dintr-un viitor în care Inteligența Artificială a ajuns ea la butoane, jumătate din populația planetei a dispărut, iar cealaltă jumătate e lobotomizată prin content. Singura cale să împiedice asta ar fi ca mesenii să îl urmeze acum. La cîteva străzi distanță de ei, un copil misterios de 9 ani ar fi pe cale să inventeze AI-ul cu semnificație de point of no return. De 116 ori ar mai fi încercat să îl oprească, mereu într-o altă combinație de el + ei, dar de fiecare dată forțe potrivnice ar fi intervenit, ei ar fi murit, iar el ar fi fost nevoit să se teleporteze înapoi pentru a mai băga o fisă. Tipul (Sam Rockwell) arată ciudat și vorbește ca un maniac, dar chiar știe lucruri pe care n-ar fi avut cum să le știe, și mai și amenință cu bomba, așa că echipa se strînge. De data asta, vor veni cu el, în mod notabil: un cuplu de profesori de liceu (Michael Peña și Zazie Beetz) ai căror elevi se află sub vraja malefică a propriilor telefoane; o mamă singură (Juno Temple) care și-a pierdut copilul în urma unui atentat școlar și a sfîrșit prin a-l reimprima cu AI-ul; o tînără literalmente alergică la tehnologie (Haley Lu Richardson, din sezonul 2 din The White Lotus), al cărei iubit a dispărut în ghearele unei căști de realitate virtuală cu expeditor necunoscut. Pe toate astea le aflăm dintr-o alternanță între firul misiunii din restaurant și firele-flashback ale eroilor săi. O parte ține suspansul, cealaltă se ocupă de stratificarea diegezei, și tot așa pînă la finalul apoteotic.
Partea de motoraș merge pe componente simple și eficiente: certuri inoportune la nivel de echipă, inamici-surpriză care mai de care, rezolvări pe muchie de cuțit, totul în cadre exclamative montate rapid. Cele două ore și douăzeci de minute nu trec chiar dintr-o suflare (cum ar fi trecut probabil în absența backstory-urilor intercalate), dar sentimentul e că filmul își pǎstreazǎ zvîcul de la un capăt la altul, fără a risca să piardă la propria cursă de faze tari. Partea de satiră distopică se situează undeva între Terminator 2, Matrix, Wall-E și Black Mirror, și e, la o adică, destul de convingătoare la rîndul ei. Ideea că AI-ul ar putea scăpa de sub control într-o formă sau alta reprezintă o temere absolut legitimă în 2026, iar maniera în care Verbinski şi scenaristul sǎu Matthew Robinson o dramatizeazǎ are suficient tăiș cît să ne implice dincolo de acel nivel generic. Piesa cea mai reușită se află probabil în segmentul mamei: un parteneriat public-privat destinat managementului doliului, unde îți poți clona și personaliza copilul decedat, dar copilul v2 iese cu reclame (că nu ai suficienți bani) și respect automat pentru haina militară (că așa vrea statul american). Întreaga construcție se sprijină pe un Sam Rockwell excelent în postura de descreierat cu simțul şi aroganța mizei mai înalte, la care se adaugă adjuvanți (un pic șterși, dar) funcționali și mașinațiuni CGI tip pisică uriașă formată din milioane de pisici mici care înghite oameni și transpiră în loc inimioare de pulbere digitală (kitsch AI motivat diegetic).
Cînd toate stelele se aliniazǎ, bifăm și spectacol, și moralism perspicace, și căldură umană. Cînd nu, e adevărat, începem să ne gîndim ce ar fi putut merge mai bine. Episodul cu copiii zombificați de telefoane, care pare totuși cam îngroșat și la prima mînă (boomeresc). AI-ul ăsta, care parcă prea vine el de nicăieri (versus elita tech responsabilă pentru referentul real), și parcă prea arată ca-n basme (copilul-Satan-digital, călare pe un munte de cabluri, roboței și mufe de un maro prăfuit rău-prevestitor). Cum spuneam, însă, la Verbinski coeficientul de prosteală e asumat. Narațiunea e tongue in cheek, motorașul merge oricum. Se poate, de fapt, să fie unul dintre cele mai bune pe care le-a fǎcut pînă acum. Sǎ sperǎm cǎ va mai face.
Vlad Marina este critic de film.
