● Romería (Spania, Germania, 2025), de Carla Simón.
Mărturisesc, am o sensibilitate pentru poveștile cu veri de grație. Vara aceea din 20??, cînd aveam 16 (sau 19, sau 22), și, printre nopțile lungi și după-amiezile cu miros de mare și piele încinsă, am înțeles ceva despre mine și viață. Valurile (post-)adolescenței și propulsia lor amețitoare. Zilele și săptămînile cu întîlniri-cheie și trăire accelerată, plină, dulce-amară. Nostalgia care survine încă din timpul experienței, de incandescentă ce este. Scurtul moment de pe creasta popasului biografic, cînd s-au simțit simultan adierea trecutului din ceafă, electricitatea prezentului din mînă și tunetul viitorului de la orizont. Acele buzunare de viață cărora le dăm la repovestire valoare de cotitură existențială și care tocmai de asta au și o excelentă stofă ficțională. Revenirea regizoarei spaniole Carla Simón după multipremiatele Summer 1993 (2017) și Alcarràs (2022) este un asemenea exemplu radios.
Cum sugerează și titlul (catalan pentru „pelerinaj”), Romería spune povestea unei călătorii formatoare, a cărei miză este reuniunea cu niște prezențe absente însemnate. Călătoarea este Marina Piñeiro (Llúcia Garcia), o tînără discretă și sensibilă de 18 ani, crescută la Barcelona de o familie adoptivă. Este chiar vara (de grație) de dinaintea admiterii la facultate, iar Marina speră să obțină o bursă la Film. Pentru asta, însă, îi trebuie o recunoaștere notarială a statutului de fiică a tatălui său natural. E ceva cu care o mai pot ajuta doar bunicii, un cuplu septuagenar înstărit din Vigo. Tot în Vigo, pe coasta Atlanticului, stau, de altfel, și restul rudelor de sînge ale Marinei: un unchi familist cu doi băieți de 20-21, o mătușă bonomă divorțată, mamă a două fetițe de gimnaziu, și încă un unchi rătăcitor. Premisa este că Marina vine în vizită pentru cîteva zile, dar rudele nu sînt pregătite pentru ea. Oficial, o primesc cu brațele deschise, dar practic aproape nimeni nu-și poate controla reacția paralelă de reticență, durere, rușine. Se pare că mătușa empatică și săritoare, mătușa care tocmai îi dăruise Marinei o rochie, își instruise în paralel fiicele „să stea departe de sîngele ei”. Se pare că bunicul ar scoate fericit din buzunar o sumă mare de bani să-i țină loc de bursă, numai să nu fie nevoit să o ateste ca parte din familie.
Este, apoi, tabăra absentă a pelerinajului, tatăl și mama a căror viață și moarte timpurie, la începutul anilor ’90, reprezintă încă o rană deschisă pentru familia Piñeiro. De fapt, înțelegem, de asta nu le pică bine nici prezența nepoatei: Marina, care mai și e leită maică-sa, le amintește inevitabil de sfîrșitul tragic al fiului/fratelui lor. Chiar și așa, tînăra e hotărîtă să-i descoasă. Înarmată cu jurnalul mamei, se apucă să coreleze fragmentele contradictorii și, ușor-ușor, portretul începe să se contureze. Cine au fost ai ei? Pare că au fost doi tineri cu poftă de viață, care la un moment dat au alunecat împreună pe un drum rău, nu au avut șansa unei rețele adecvate de sprijin din partea familiei, și aia a fost. Pare, de asemenea, că, atît cît le-a ținut, au trăit ceva foarte frumos împreună. Au fost aceste două figuri rebele, care au participat cu bune și cu rele la intensitățile anilor ’80 de viață alternativă spaniolă, cărora le-au adăugat și ei ceva din vibrația lor. Cînd, spre final, îi vedem într-un flashback cu patină Super 8, sentimentul e de iubire dulce-tragică-evanescentă, cum întîlnim, pe undeva, și în filmele cuiva ca Philippe Garrel. Momentul de pe plajă, cînd le era bine, dar deja le era și rău, dar încă atît de bine, iar noi, spre deosebire de ei, știm că se sfîrșește.
Cu împărțirea sa pe capitole, unul pentru fiecare zi din șederea Marinei, filmul funcționează în logica unui puzzle care adună din mers piese semnificative. Tonul narării este tandru-elegiac și corespunde unei forme de realism cu haze, unde scrisorile, depărtările, chipurile și muzicile țin un fel de contră subiectivă discretă realității reci. Cadrele luminoase, răbdătoare și lin-clătinătoare ale Hélènei Louvart au un intimism care creează atașament, iar funcția lor estetizantă este impecabil controlată. Efectul e de potențare-îmbălsămare, niciodată de perfecțiune saturată de reclamă. În același spirit, printre cadrele „profesioniste”, sînt intercalate filmări DIY, cu zoom-uri candide asupra peisajelor portuare.
Cît despre personaje, sînt multe, pline și imprevizibile – combinații eterogene de lumini și umbre aflate în mișcare liberă, fără vreo datorie de coerență sau exemplaritate. În spontaneitatea impură a interacțiunilor lor, în acel trecut nerostit, pe care îl intuim din grimase, tăceri și frînturi de propoziții, filmul reușește într-adevăr să reproducǎ ceva din logica cvasi-arbitrară a vieții. Viața așa cum ar funcționa într-o familie ca asta, dar și viața așa cum ar putea-o percepe o fire impresionabilă, în care cea dintîi maturitate și cea din urmă vîrstă a inocenței se întîlnesc și scot scîntei. Aproape nimic din construcția Carlei Simón nu pare forțat sau pus cu mîna. Povestea doar alunecă și, în alunecarea ei, articulează teme grele precum pierderea, apartenența, familia sau tinerețea. La o complexitate atît de mare de personaje, situații și puncte de tensiune care se cer în permanență strunite, o asemenea lejeritate e uimitoare.
În fine, ar fi fost poate interesant să aflăm un pic mai multe și despre viața de dinainte a Marinei. Niște detalii biografice în plus, o elaborare a pasiunii ei pentru cinema, chiar și un quirk oarecare, ceva care să poată apoi acționa ca o contragreutate dătătoare de efecte de perspectivă. În tăcerile ei de altminteri foarte puternice și charming, Marina riscă să pară pe alocuri un vas în care se varsă o experiență cu care nu e clar ce se întîmplă – totul e despre ceilalți, dar mai nimic nu e cu totul despre ea. Pe de altă parte, Romería nici nu e un film al cărui farmec să depindă de progresii hotărîte de la A-uri la B-uri (evoluție, tîlc etc.). Mai important e strict că sîntem acolo. 2004, briza, ce vremuri…
Vlad Marina este critic de film.
.jpg)
