● Kontinental ’25 (România, Elveția, Luxemburg, Brazilia, Marea Britanie, 2025), de Radu Jude.
Pe vremea gospodăriei țărănești tradiționale, alde Ion Glanetașu duceau lipsă de pămînt. În prezent, duc lipsă de acoperiș deasupra capului, cu toate că în orașul civilizat, european și tech în care trăiesc (Cluj), afacerile cu imobiliare dau literalmente pe-afară (spre Florești).
De la această tensiune fundamentală, doar că de la capătul celălalt, pornește și cel mai recent film al lui Radu Jude (cîștigător al premiului pentru scenariu la ultimele Berlinale). Protagonista sa este executoarea judecătorească Orsolya (Eszter Tompa), o exponentă a lumii „faine”, care n-ar fi avut nimic de-a face cu Ion (Gabriel Spahiu) dacă n-ar fi fost sarcina neplăcută, dar legală și bănoasă, de a-l evacua din locuința și așa improvizată. Problema e că, față de evacuările business as usual, aceasta culminează cu sinuciderea evacuatului într-o manieră tulburătoare, ce face ca alibiurile uzuale oferite conștiinței – legalitatea măsurii, politețea executării – să nu mai țină. Asemenea burghezei interpretate de Ingrid Bergman în Europa ’51 al lui Rossellini, Orsolya suferă un scurtcircuit etic: ea, care o duce atît de bine, coexistă bine-mersi cu (atîția) oameni care o duc atît de rău. Diferența, în remix-ul contemporan al lui Jude, este că purificarea conștiinței nu se mai face prin repudierea mediului social de apartenență, ci strict prin lamentații cu efect analgezic, sortite să reverbereze tot între pereții echo chamber-ului. Practic, oricui i s-ar spovedi Orsolya – poliției, soțului, amicei, mamei, unui fost student, dohovnicului –, tot cam la fel i se va răspunde: este de înțeles să se simtă vinovată, dar în fond n-are de ce și oricum nu ajută la nimic; asta-i lumea.
Tras pe repede-înainte cu iPhone-ul, pe un buget minuscul, Kontinental ’25 este un film-schiță care știe să profite de pe urma propriilor limitări. În cadrele sale palide, cu artefacte la vedere (o lumină „arsă” aici, un autofocus acolo), gloss-ul smart al Clujului capătă un iz de butaforie, care merge mînă în mînă cu dezvrăjirile explicite operate de scenariu. De altfel, întreg pelerinajul Orsolyei are mai mult sau mai puțin aerul unei demonstrații. Interacțiunile sînt concepute în forme direct-grăitoare, personajele sînt mai curînd agenți ai discursului decît „oameni în carne și oase”, iar la final există un soi de concluzie. Înainte însă de a expedia aceste alegeri în cheia „tezismului” reproșat adesea filmelor lui Jude, merită amintit că ele se revendică de la o școală de cinema constituită anume ca răspuns la tradiția realistă, cu ale sale pretenții de universalism și proprietăți oglinditoare: modernismul politic șaizecist de facturǎ Brecht-Godard. În logica acestuia, grosimea tușelor poate fi la fel de bine o formă de sinceritate și o garanție a puterii zdruncinătoare a tabloului. Or, lăsînd la o parte cîteva afectări și replici care puteau într-adevăr să lipsească (citatele parcă prea frecvente din Brecht, portretul parcă prea caricatural al duhovnicului), Kontinental ’25 chiar zdruncină.
Cînd amica Dorina îi povestește Orsolyei la cafea (speciality) despre un bărbat fără adăpost instalat în proximitatea locuinței sale, reușind să combine compasiunea (ar putea să înghețe de frig) cu o scîrbă aproape voluptuoasă (miroase urît), un mecanism mai general al neputinței middle class de a empatiza pînă la capăt cu oamenii amărîți iese la suprafață. Empatia ar însemna renunțarea la propriul confort, iar confortul e cu atît mai prețios cu cît contrariul său poate fi, iată, atît de șocant. Din fericire, din aceeași secvență aflăm că există și o formă confortabilă de empatie (dopamină morală on demand): donații către ONG-uri direct prin Vodafone. Cît despre oamenii aflați între cele două extreme – care au de muncă, dar tot supraviețuiesc de la o lună la alta –, aflăm de la Fred Vasilescu (Adonis Tanța). Coborît de Jude din înalturile camilpetresciene direct pe harta aplicației Glovo (deși a terminat Dreptul), Fred a încetat sǎ mai caute un sens în suferințǎ; o acceptǎ ca farsă absurdă a universului, de care nu ne rămîne decît să rîdem la modul Zen-întunecat. Cum face, de fapt, și filmul în momentele sale de ridicol-în-sînul-tragediei: Ion hărțuit de un cățel AI, Orsolya înșirînd detaliile sinuciderii lui Ion pe fundal de Marius Șumudică, Tatăl Nostru peste grohăit de dinozaur animatronic.
Poate Kontinental ’25 nu are aceeași exuberanță formală și nici același coeficient de artificii (umor, referințe, lovituri de teatru) ca predecesoarele sale Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (2021) și Nu aștepta prea mult de la sfîrșitul lumii (2023). Chiar și așa, însǎ, rămîne o încheiere puternicǎ a unei trilogii care a reușit ceva foarte important în filmul românesc: recuperarea, în era bulelor, a unei actualități „mari”, a spațiului public privit ca ansamblu. Ar fi grozav ca mai multă lume să se încumete la așa ceva, oricare ar fi mediul artistic.
Vlad Marina este critic de film.
