● Motel Destino (Brazilia, Franța, Germania, UK, 2025), de Karim Aïnouz.
Karim Aïnouz este cunoscut în primul rînd pentru Viața invizibilă a lui Euridice (Gusmão), melodrama de epocă cu stofă de film-cult care cîștiga în 2019 premiul „Un certain regard“ de la Cannes. Combinația cîștigătoare suna, pe scurt, cam așa: patos, onirism, culori vibrante și o preferință pentru personaje-outsider, ale căror povești îmbină farmecul cu politicul. Pentru cel mai recent film al său, Motel Destino – arătat pentru prima oară tot la Cannes –, regizorul brazilian păstrează parte din acest arsenal, dar îl repoziționează într-un asamblaj noir de înaltă tensiune erotică, ce are, spre binele său, inspirația de a nu marșa doar pe caracterul „total” al senzațiilor, ci și pe o doză sănătoasă de autoironie.
Povestea: sîntem în orășelul brazilian de coastă Ceará, unde tînărul Heraldo (Iago Xavier), orfan absolvent de nevoie al școlii vieții, se află, alături de fratele său mai mare, în serviciul Bambinei, principala traficantă de droguri din regiune. Heraldo ar vrea să își schimbe viața și să plece la muncă cinstită în São Paulo, dar pentru asta are de îndeplinit o (celebră) ultimă misiune. Misiunea însă merge foarte prost, fratele este ucis în schimbul de focuri, iar Heraldo pică de responsabil și trebuie acum să se ascundă de oamenii Bambinei. Enter Motel Destino – un stabiliment ieftin conceput special pentru sex de ocazie, cu încăperi luminate invariabil roșu, din care se geme (urlă, scîncește, grohăie) la orice oră din zi și din noapte –, unde tînărul își găsește adăpost devenind om bun la toate pentru proprietarii Elias (Fábio Assunção) și Dayana (Nataly Rocha). Elias este prototipul vulpoiului-fuckboy de-acum tomnatic, dar care păstrează încă o brumă de șarm atunci cînd frustrarea și instabilitatea (imaturitatea?) emoțională nu-l împing către abuzuri. Dayana este ceva între soția stoică ce reușește să rămînă bonoamă în ciuda necazului și o femme fatale înlumită, ale cărei farmece decurg, fără emfază, dintr-un fel de vino-ncoa’ al alunecării grațioase prin viața de zi cu zi. Complicația previzibilă vine pe axa Heraldo-Dayana, care, de-a lungul sesiunilor colaborative de schimbat așternuturi și așezat prosoape în formă de lebădă în așteptarea următorilor porumbei, încep să se porumbească ei înșiși.
Este un triunghi amoros în egală măsură convențional (prin distribuția și tipicitatea rolurilor) și fresh (prin membrana idiosincrazică ce îmbracă scheletul), și trebuie spus că tot el rămîne pînă la final cel mai catchy dintre firele aruncate de Aïnouz la apă. Întreaga montură de trecut întunecat vs viața nouă și dulce™ pe care o prevestea începutul cu pac-pacuri este, de pildă, evacuată sumar printr-o vizită la motel a unuia dintre argații Bambinei, iar flashback-urile cu ambiții psihiedelice în care fratele mort se materializează pe holurile motelului par să fie acolo mai mult pentru a nu ne lăsa să uităm că, dincolo de toată iepureala, protagonistul totuși suferă. Per total, sentimentul e că melodramatismul lui Heraldo-luat-în-sine, dincolo de contribuția la scînteile scoase de trio ca ansamblu, a fost mai degrabă ratat.
Acestea fiind spuse, acolo unde dimensiunea de puzzle emoțional și narativ scîrțîie, dimensiunea de experiență senzorială chiar zbîrnîie. Motel Destino știe bine să așeze personajele în situație și să vrăjească prin vibe. Parte din reușită se datorează, în mod sigur, Hélènei Louvart și cadrelor sale puternic saturate (gros-plan-uri sufocante cu cîș studiat, planuri largi cu nelipsit eye candy), după cum se datorează sunetiștilor filmului (extazul omniprezent din off, stratificat aproape palimpsestic) și coloanei sonore semnate de Amine Bouhafa (ceva între dark ambient și post-rock cu alură de western urban-ploios). Restul se datorează, bineînțeles, personajelor și chimiei lor. Heraldo-Xavier și Dayana-Rocha reușesc performanța de a fi și sexy, și simpatici împreună, undeva la intersecția dintre dorință, siropoșenie și zvîc șugubăț, iar Elias-Assunção stăpînește foarte bine alunecușul (altminteri dificil) de la detestabil la ridicol, la aproape-îndrăgibil și înapoi. Par cu toții (și) „oameni normali”, cu tot tacîmul de slăbiciuni și năstrușnicii, și poate tocmai de aceea și erotismul filmului percutează cu atîta seninătate.
S-ar zice că, față de promiscuitatea edgy tip Gaspar Noé, Motel Destino propune mai curînd un fel de lascivitate nătăfleață, cu visceralul secondat în permanență de un încurcă-lumism candid. Dayana și Heraldo reparînd un aer condiționat peste o partidă de sex agresiv ce răsună de dincolo de zid, cu un neputincios semn de „SILENCIO!” în fundal. Toți trei încingînd, în plin antagonism amantlîcos, un dans la piscină pe un șlagăr brazilian pitoresc. Sentimentul că filmul își etalează senzualitatea și o deconstruiește în același gest, dar senzualitatea cumva supraviețuiește, iar noi rămînem cu ambele seturi de artificii. Chiar și fără cine știe ce poveste, este ceva.
Vlad Marina lucrează în industria de film și scrie în timpul liber.
.jpg)
