● Dragoste la țară (România, 2025), de Gabriel Radu.
Că ne place sau nu, comediile cu influencer-i au schimbat paradigma. Sînt, de-acum, noua față a așa-numitului film de public (larg). Relansarea sa după mai bine de trei decenii de aproape-absență. O spun, dacă nu altceva, cifrele. Miami Bici (r. Jesús del Cerro, 2020), Teambuilding (r. Matei Dima, Cosmin Nedelcu, Alex Coteț, 2022), Buzz House (r. Florin Babei, 2024) și Băieți de oraș (r. Florin Babei, 2026) au avut, toate, peste o jumătate de milion de spectatori, adică mai mult decît oricare alt film postcomunist de pînă la ele. Ca idee, un film arthouse cu reușite festivaliere poate spera la undeva între o mie și cincisprezece mii. Disproporția e totuși uriașă și, personal, nu cred că ea ține doar de reach-ul preexistent al celebrităților implicate.
Cred că ține și de limba comună pe care producțiile marca Vidra, Bravo & co. reușesc să o reproducă. Dincolo de mijloacele chestionabile (reclame diegetice la păcănele), de minusurile producției (sentimentul de film alcătuit din sketch-uri de YouTube), de tușele groase ale reprezentǎrii (clișee, stereotipuri, caricaturi) și mai ales de toxicitatea discursului (misoginie, rasism, homofobie, autoexotism), produsele astea au adevărul și appeal-ul lor. Sînt ficțiuni care speculează pulsiuni de moment ale imaginarului colectiv: alienarea aferentă muncii la corporație (Teambuilding), clash-urile culturale care vin cu experiența migrației (Miami Bici), hussle culture-ul de factură crypto-antreprenorială (Situationship), corupția clasei politice (Candidatul perfect) și așa mai departe. Sînt, totodată, reeditări ale unei româneli stereotipice pe care am mai văzut-o, sub diverse forme, și la Păcală, Caragiale, Lucian Pintilie, Vacanța Mare, Divertis, Cațavencii, Times New Roman sau Las Fierbinți: defetismul mioritic, complexul de inferioritate, răzbunarea (simbolică) prin încropeli ingenioase. Același rîsu’-plînsu’, dar pe tonul cinstit-ireverențios-ironic-sulfuros din online-ul zilelor noastre. Un realism vulgar în ambele sensuri: ipostaze familiare la scară largă, plus instanțe de mică-mare obscenitate cotidiană cu iz transgresiv (glume problematice, înjurături, claxoane, discurs al șmecheriei). Realitatea autohtonă, reîmpachetată ca snack dulce-picant.
Și cam așa şi cu Dragoste la țară. Lansat recent pe Netflix, dupǎ un parcurs cinematografic soldat cu mai bine de 430.000 de spectatori, debutul lui Gabriel Radu funcționeazǎ ca o satirǎ-rom-com îngroşatǎ, dar cumva simpaticǎ, despre prǎpastia (reală și tot mai acută) dintre urban şi rural. De o parte, o avem pe Ana (Ana Maria Iorga aka Iorga), arhetipul fetei rǎsfǎțate de Dorobanți. De cealaltǎ, pe Adrian (Adrian Dumitru aka Elicopter de Luptǎ), arhetipul bǎiatului simplu de la țară. Intriga e că, urmare a unei sesiuni devastatoare de shopping, Ana e trimisă de tatăl ei într-un retreat anti-fițe la gospodăria tradițională a bunicii din Periș (Carmen Tănase), iar acolo îl regăsește pe Adrian, cu care avusese o chestie în copilărie și care nici acum nu pare deloc indiferent la prezența ei. Problema e că, în cuvintele unuia dintre amicii lui Adrian, „e greu, bă, cu bucureștencele, noi nici n-avem voie să mergem la București, ne trebuie pașaport”. Și într-adevăr, spre dezamăgirea Anei, la Periș nu există mall, doar un magazin-restaurant („La Ursu”), iar cînd Adrian o scoate acolo la date, se dovedește că acesta nu vinde crispy strips și chicken tenders, ci doar mici și mațe la grătar. O altă problemă e că există și un alt pretendent la inima Anei, întîmplător chiar fiul primarului (Sergiu Smerea), beizadea cu Logan 2025 („să nu bată la ochi”), care are tot ce n-are Adrian, cu excepția notabilă a sufletului bun. Prima jumătate a filmului e consacrată tatonărilor în interiorul acestui triunghi și multelor șocuri culturale trăite de Ana la contactul cu provincia, de la periplul îngrijirii animalelor la lipsa apei curente, a „cafelei cu gheață” și, poate mai cu seamă, a semnalului la date mobile (insta). După cum le transmite și prietenelor sale la un moment dat, „Peirișul” nu e „Peiris” (mi-a plăcut poanta). Din a doua jumătate, Ana începe să se mai aclimatizeze și povestea intră decisiv pe făgașul romance-ului.
Apropo de minusuri, trebuie spus că mai toată construcția e alcătuită într-un grad sau în altul din clișee și reprezentări îngroșate (partea de viață la țară în special), că imaginea e cel mult funcțională și că, pe alocuri, interpretările scîrțîie destul de tare (tatăl și prietenele Anei în special). Aș zice însă că filmul are și suficiente momente de ingenuitate și umor. Băieții care se ridică unul după altul de după gard ca să-și dea cu presupusul despre „a cui e fata asta” (Iorga). Adrian Elicopter căruia chiar îi iese mina de băiat fals-versat, de fapt cinstit și timid, atunci cînd spune „experiența dictează” (versus, altă dată, „ăăă, am făcut semi-sex”) sau cînd e școlit de un amic în „limbajele iubirii” întru bunul mers al flirtului (Iustin Chiroiu, foarte bun). Același Adrian, cu intervenții înduioșătoare precum „vacile sînt și ele suflete, nasc ele, iubesc ele”. Iorga, căreia îi iese impertinența de fată de bani gata, deși parcă un pic prea tare: „tu meriți dat pe mîna poliției, băi, băiatule, ai noroc că ești taică-meu și mi-ai dat viață și țin cont”. Ei doi, care formează un cuplu și în viața reală (offline și online) și se vede: priviri drăgăstoase reciproce care par și sînt de acolo. Coloana sonoră cu manele clasice, categoria inimoase și de voie bună.
Și mai este și mesajul de (oarecare) solidaritate transmis astfel. Într-o societate a polarizării extreme și a hiperindividualismului, ideea că Ana poate să mai lase fițele, Adrian poate să învețe o noțiune-două de psihologia afecțiunii și amîndoi pot să se întîlnească frumos la mijloc e în sine înviorătoare. Cumva, Dragoste la țară e dovada că un film nu lipsit de stereotipuri clasiste poate funcționa (și) ca mic basm anticlasist. În categoria lui, e un film care descrețește fruntea și căruia i-aș vedea continuarea (Dragoste la oraș?).
Vlad Marina este critic de film.
