● Marty Supreme (SUA, Finlanda, 2025), de Josh Safdie.
Ping-pongul e un sport mai fascinant decît pare. E mai mult decît doi jucători se agită fiecare în pătrățelul său și dau mingea de la unul la altul pe viteză x3. E un fel trîntă cu haosul la scară mică, o artǎ de a crea și gestiona imprevizibilul din mers, al cǎrei farmec stă tocmai în gratuitatea și urgența cumva amuzantă a actului. E acest sport aparent de jucărie, care, odată acceptat în termenii săi, devine spectacol amfetaminic. În cele 3-4 secunde cît durează în medie punctul de ping-pong, încap poate şi zeci de intuiții şi micro-decizii nevăzute. Un efect camuflat din încheietură, o fandare inspirată spre colțul neacoperit, o scurtă prin surprindere, un smash suficient de puternic încît să nu mai conteze că direcția era previzibilǎ. Este acel timp precipitat, rezervat reflexului şi prezenței de spirit, în care deznodǎmintele se hotărăsc prin jocul detaliilor mici, dar semnificative.
Paranteza mi se pare utilă pentru cǎ, pe undeva, la fel (ne) cîştigǎ și filmele fraților Safdie: aşezare bunǎ în teren, simț excelent al momentului narativ, lovituri scurte, precise şi multe care năucesc adversarul. Protagoniștii lor sînt mai mereu oameni descurcǎreți care îşi forțeazǎ norocul şi sfîrşesc înghițiți de păcăneaua sorții. A-i urmări cum alunecǎ dintr-o problemă în alta şi se adapteazǎ cum pot – mințind, improvizînd, provocînd tot felul de dezastre colaterale – are, într-adevăr, ceva în comun cu urmărirea ricoșeurilor turbate ale mingii pe masă. Este suspansul care vine cu constatarea că punctul se poate pierde în orice moment, iar cu el se poate pierde foarte bine întreg meciul. Şi aşa este și Marty Supreme, proiectul solo al fratelui Josh: nu atît un film despre ping-pong, cît un film-ping-pong despre conflictul dintre ambiție și posibilitate.
Asemenea infractorului-băiețaș jucat de Robert Pattinson în Good Time (2017) și bijutierului-parior jucat de Adam Sandler în Uncut Gems (2019), Marty-ul jucat de Timothée Chalamet este un tip charismatic, fluent în vrăjeală și eminamente nesăbuit. În plus față de predecesorii săi din filmografia Safdie, Marty este și un tip extrem, extrem de narcisist. După cum înțelegem încă din primele minute, visul său de a ajunge campion mondial la tenis de masă nu ține de vreo mare dragoste pentru sport, ci strict de o mare dragoste pentru sine. Sportul doar s-a întîmplat să fie pretextul, pîrghia conjuncturală prin care un tînăr de 23 de ani poate să dea din coate spre faimă, glorie, și, dacă se poate, putere financiară. Nu întîmplător, față de alte povești cu sportivi în ascensiune, pe Marty nu-l vedem antrenîndu-se din greu sau discutînd subtilitǎți tehnice. Îl vedem fǎcînd bani de turnee și flirtînd cu high life-ul. Încă și mai și, vedem ce presupune asta în practică. Presupune, de exemplu, să-și exploateze amicul privilegiat, dar vulnerabil. Să piardă strategic cu amatorii din cartier ca să-i bată apoi pe mize mai mari. Să-l coopteze sponsor pe un magnat din industria stilourilor (omul de televiziune Kevin O’Leary), căruia îi seduce în paralel nevasta (o vedetă apusă a cinema-ului mut, interpretată de Gwyneth Paltrow). Presupune inclusiv să-și pună prietena însărcinată cu copilul lor să ceară recompensă de la un mafiot local (regizorul Abel Ferrara), pentru un cîine de care tot el trebuia sǎ aibǎ grijǎ. Poate că Marty nu trișează, dar în mod sigur joacă murdar.
Ceea ce vine și cu o importantǎ componentă demitologizantă. Cum ar veni, succesul nu e (doar) rezultatul muncii, al meritului și al norocului, ci și rezultatul unui combo reușit de jecmăneli, combinații și nefăcubile. Nu că Marty nu ar fi talentat, ci pur și simplu că de multe ori asta nu e de ajuns, lumea be like that, iar Marty e genul fără probleme de conștiință. Se vede, poate, cel mai bine în momentul în care sportivul nostru se folosește, fiind el însuşi evreu, de experiența prietenului său partener de paletă, un supraviețuitor al Auschwitz-ului, pentru a-l ține de vorbă pe tipul cu stilourile suficient de mult încît nevasta sa să-și spună, de la distanță de cîteva mese, tînărul acesta e cineva important care merită băgat în seamă. Într-un fel, e o dezvrăjire a însuși visului american, clasicul rags to riches pe forțe proprii. Visul există, dar e teribil de impur. La o adică, e compatibil inclusiv cu sociopatia. De entertaining, însă, nici o surpriză, e entertaining. Marty nu e doar talent al ping-pongului american, ci și hustler și performer magnetic-în-stil-american, cu tot ce are asta mai enervant și mai molipsitor. Filmul lui Safdie funcționează şi ca un fel de autocritică culturală sinceră, unde recile sînt prezentate alături de calde. Personajul Marty are bătaie mai lungă decît realitatea imediat-postbelică de care ține oficial (1952). E un prototip istoric valabil (și) astăzi, care locuiește un film despre anii ’50, făcut în stilul anilor ’70 (Noul Hollywood), cu muzică din anii ’80 (Tears for Fears, Alphaville, Peter Gabriel), și cu un icon contemporan în rolul principal (Timothée).
Și mai merită punctată, fie și în fugă, măiestria din spatele construcției. Scenariul scris de Safdie împreună cu colaboratorul de cursă lungă Ronald Bronstein are un ritm excelent și este jucat impecabil de mai toată lumea, de la Chalamet la Odessa A’zion (în rolul prietenei), la Tyler, The Creator (în rolul amicului taximetrist amator de ping-pong). Interacțiunile nu sînt doar plauzibile, ci au în plus acel flow smucit-histrionic responsabil pentru farmecul filmelor lui John Cassavetes. Imaginea semnată Darius Khondji, o figură legendară în al cărei portofoliu se mai găsesc filme precum Seven (1995), Amour (2012) sau Eddington (2024), vine cu un balans perfect de prim-planuri și travelling-uri strînse, de natură să împingă la superlativ efectul de Marty-centru-al-universului. Că ne place sau nu, fața lui Marty-Chalamet e peste tot, de la ecran la cultură, la topuri, liste negre și fantezii.
Ar avea tot sensul ca acest film să cîștige unul sau mai multe dintre Oscarurile pentru care este nominalizat.
Vlad Marina este critic de film.
