● Cine nu e gata (România, 2025), de Florian Aron Anghel.
Pînă nu demult, filmele romînești nu călcau prin corporații. Cel mult, arătau discret spre ele prin cuvintele și obiceiurile de consum ale personajelor – Marți, după Crăciun (r. Radu Muntean, 2010), O lună în Thailanda (r. Paul Negoescu, 2012). Un englezism, o canapea IKEA, hai, un raport de vînzări într-o conversație cu colegul. Fotografia de ansamblu – tot tacîmul de vorbe, dinamici, fantezii și bube – s-a lăsat așteptată, dacă ne gîndim că tacîmul umple totuși clădirile de sticlă ale țării de vreo douăzeci și cinci de ani. De fapt, e foarte probabil ca un film străin să fi prins pentru prima oară lumea asta mai pe de-a-ntregul: Toni Erdmann (r. Maren Ade, 2016), cu Sandra Hueller în rol de management consultant detașată la București pentru a se lua de coarne cu conducerea unei companii petroliere locale (tot corporație, dar una provincială prin comparație, sortită posturii de parte subordonată ce înjură printre dinți).
Pînă prin 2022, cînd tema a început să capete și la noi tracțiune. Borna principală rămîne pînă astăzi Teambuilding (r. Matei Dima, Alex Cotet, Cosmin Nedelcu, 2022), un film al cărui milion de spectatori nu a venit doar din online, ci foarte probabil și dintr-o priză bunicică asupra unui of colectiv pînă atunci subreprezentat: munca (premium dar) alienantă la corporație, axa exploatare-limbaj-de-lemn-microagresiuni. Avem, apoi, serialul RUXX (2022), o adevărată odă adusă Bucureștiului creativ – Bucureştiul aspirațional, tînăr, hipsteresc și, într-adevăr, nu o dată corporate. Ocazional, îl avem pe patronul rigid, preocupat doar să facă bani, asupra căruia triumfă antreprenorul open-minded, interesat să facă o diferență (Legații, r. Iura Luncașu, 2022). Mai în spiritul lui Toni Erdmann, avem call-urile stridente ale austriecilor de la centru cu românii de la filială din Nu aștepta prea mult de la sfîrșitul lumii (r. Radu Jude, 2023). La capitolul date-uri stinghere între colegi de serviciu, avem scurtmetrajul Networking (2024), regizat de Marian Fărcuț după povestirea Laviniei Braniște.
Cam așa arată, din avion, peisajul în care se înscrie un OZN ca Cine nu e gata, debutul omului de publicitate devenit regizor Florian Aron Anghel. Adaptat dupǎ romanul omonim al Iuliei Nani şi finanțat exclusiv din criptomonede (!), filmul o urmărește pe Victoria „Vicky” Lungu (Ioana Budu), în drumul ei pavat cu love affairs și deziluzii de la corporație la freelancing. La corporație, Vicky este manager pe HR și are misiunea de a „fura vedete în devenire de la big four” (al companiilor de consultanță). În noua viață, este career coach și are misiunea de a le oferi clienților imboldul de care au nevoie pentru a se autodepăși (a trimite acel CV, a se prezenta la acel interviu, a face acel networking incomod). Poanta fiind că Vicky e atît de ambițioasă, încît ar oferi imboldul cu orice preț. Ar răpi animale de companie, ar bloca cereri de credit, ar lansa zvonuri defăimătoare, teoretic spre binele omului. Dar mai este „bine” dacă e făcut cu forța? Și ce ne facem cînd, deși totul e posibil dacă muncești suficient de mult, cineva pur și simplu nu duce?
Rezultatul fiind o încercare de satiră care e și înțepătoare, și feelgood. O mini-frescă ce gîdilă prin familiaritate, pune degetul pe cîteva răni și o încheie cumva tot pe plus. Problema e că execuția e atît de tryhard, că fresca nu poate fi luată în serios nici ca șușă. Vicky prezidînd cu țigara slim între degete, de pe leagănul din sufrageria luxoasă, ca o adevărată divă care a făcut mat lumea coworking space-urilor. Vicky făcînd baia cu clăbuci & pahar de vin în cada amplasată princiar în mijlocul camerei. Alergînd inspirațional în neoanele orașului. Dînd pe gît whisky după whisky pe fundal de rock alternativ melodramatic. Spunîndu-i pisicii „A crescut iGoldul, mami!” și colegului „Hai că te-ai cam șmecherit cu seminarele alea de vînzări”. Întrebîndu-se dacă parfumul lui Mario are feromoni. Iar regia nu face decît să potențeze suplimentar – trei muzici diferite care se bat pe același minut, secunde „de suspans” înaintea replicilor, panoramări glam peste decoruri deja caricatural de glam.
Este un exces de zel care nu poate să nu dea în comic involuntar, și cu el filmul pǎşeşte hotărît în perimetrul trash-ului. Este farmecul asocierilor nǎrǎvaşe de vorbe, imagini și idei cu sens cultural latent, predispus la scîntei neplanificate. Și mai sînt judecățile și aspirațiile tacite pe care le dă de înțeles povestea, unde se vede, poate, ceva din adaptarea autohtonă a fanteziei neoliberale a sinelui antreprenorializat. Corporațiile = rău necesar, afacerea proprie = bine care necesită disciplină, eșecul = oportunitate de o lua de la capăt, succesul = mecanism meritocratic, care justifică lauda. Dincolo de plǎcere vinovatǎ, indignare şi cringe, existǎ și ceva pur şi simplu trist în felul în care Vicky este făcută să ne spună lucrurile astea.
Vlad Marina este critic de film.
.jpg)
