● Atlasul universului (România, Bulgaria, 2026), de Paul Negoescu.
Pentru o bună parte din cariera sa de pînă acum, regizorul Paul Negoescu a tot schimbat geografiile. O lună în Thailanda (2012) și Povestea unui pierde-vară (2018) aveau loc în București, aduceau în prim-plan tineri (tomnatici), să le zicem genul mai introspectiv cu necazuri/dileme în relații, şi sfîrşeau oarecum neconcludent. Două Lozuri (2016) și Încă două lozuri (2023) ne plimbau cu succes prin mic-urban, pe urmele unor everymen mic-histrionici, certați în mod amuzant și cu norocul, și cu ghinionul. Oameni de treabă (2022) se desfășura în Moldova rurală a unui polițist blazat, nevoit să intervină într-o speță violentă, de naturǎ sǎ scurme, cam exotizant, în corupția mai adîncă a administrației locale. Judecînd din 2026, anul lansării celui mai recent proiect al lui Negoescu, geografia pierzătoare la final de navetă pare să fie capitala: Atlasul universului este povestea unui drum la pas și la pedală, pe ruta Livezeni – Grebenișu de Cîmpie, cu o scurtă oprire în orașul aflat între ele (probabil Tîrgu Mureș).
În calitate de drumeț îl avem pe Filip (Matei Donciu), un puști cuminte-descurcăreț de 10 ani, microbist fan Mbappé și jucător aspirant la rîndul său. Scopul călătoriei este o pereche de adidași: cei cu care Filip ar fi urmat să îmbine utilul (școala) cu plăcutul (fotbalul), dar uite că la magazin i-au dat doi de stîngul, și singura cale de a remedia situația rămîne calea – parțial împădurită și plină de necunoscute – către Grebenișu, unde locuiește familia Marin al cărei băiat ar fi pățit inversul. La fel ca în Hoții de biciclete sau, mai aproape de noi, Lampa cu căciulă (r. Radu Jude, 2006), Filip nu pornește singur, ci alături de tatăl său. Spre deosebire de Lampa cu căciulă, atunci cînd tatăl se oprește la un pahar de vorbă, fiul nu vrea să aștepte: pornește de capul lui, alături de un cățel pe care îl botează, din mers, Mbappé (cum altfel?).
În termeni de tonalitate (luminoasă, umanistă, bittersweet) și farmec (magic-realist prin însăși magia tăcută a copilăriei), Atlasul universului trimite cu gîndul la Where Is the Friend’s House? (r. Abbas Kiarostami, 1987). Asemenea protagonistului de 8 ani de la Kiarostami, care traversa dealul din Koker-ul natal pînă în Poshteh-ul învecinat pentru a-i înapoia colegului său un caiet pentru la școală, și protagonistul junior din filmul lui Negoescu cucerește prin candoarea cu care ia lumea în primire, prin determinarea cu care perseverează în marile sale mize mici. Un avantaj important este că, spre meritul său, Matei Donciu nu este numai un dulce atunci cînd privește nelămurit sau pronunță Grebeníșu, ci și un actor care se mișcă excelent pe mai tot spectrul emoțiilor și reușește să exprime complexitate din replici relativ puține. Negoescu și co-scenaristul Mihai Mincan au, la rîndul lor, inspirația să nu-l supraîncarce la modul sentimental nici într-o direcție, nici în cealaltă. Faptul că Filip provine dintr-o familie cu situație materială mai curînd precară ne este prezentat ca atare, fără insistența (contextual senzaționalistă) că am avea de a face cu un caz social, dar și fără soluții Disney tip curajul și prietenia înving orice. Mesajul este mai curînd că realitatea se pune de multe ori de-a curmezișul, dar drumul presupune și momente neașteptate de frumusețe (cu atît mai radioase cu cît le înregistrează o fire impresionabilă care, cumva, chiar atunci le și descoperă).
Tocmai pentru că înaintează cu simț al măsurii, charming în limitele verosimilului, filmul reușește să ne mențină implicați la ambele capete. Pe de o parte, ne înduioșăm să-l vedem pe Filip cum își drămuiește cei 8 lei rămași nesperat rest de la adidași, ne temem pentru el cînd se nimerește singur în pădure cu un tip care se comportă ciudat, îl susținem cînd e șmecher (nu că ar merge acum la Grebenișu, întreabă doar așa…), ne bucurăm de micile lui bucurii și, în general, vrem să știm cum se va încheia aventura, căci cusută cu ață albă nu pare. Pe de altă parte, în substratul său antropologic, povestea reușește să tematizeze în treacăt, dar credibil, dinamica dintre un sat românesc și orașul său de proximitate. Înțelegem că pentru Filip și familia lui mersul la oraș e în egală măsură o sărbătoare, o provocare logistică și o reamintire despre dorințe care probabil nu se vor îndeplini. Parcurgem, pe lumina plină a soarelui de varǎ, ulițe, dealuri, drumuri județene și chiar și un iarmaroc mureșan, și sentimentul e că sînt pitorești, curioase și banale pe măsura referentului real. Cadrele directorului de imagine Ana Drăghici arată nu o dată superb, dar rămîn totuși suficient de diverse încît să nu frizeze acel balsam feeric omniprezent în alte filme cu copii în excursii inițiatice (poate cu o excepție, atunci cînd Filip primește o pildă de la un bătrîn înțelept pe fundalul unui foc de pajiște nocturn).
Personal, m-aș fi bucurat ca duratele să fi fost un pic mai lungi per total, cu mai mult screentime pentru personajele întîlnite pe traseu. Față de concretețea spontană și răbdătoare a universului Koker-Poshteh din Kiarostami, întîmplările de aici sînt ceva mai grǎbite şi mai transparente în calitatea lor de probe într-un parcurs convențional de formare a eroului. E bine însă că filmul nu le aplatizează prin montaj excesiv și nici nu insistă ca fiecare dintre ele să fie absolut semnificativă. Poate că rezultatul final ar fi putut fi într-adevăr mai memorabil, dar, una peste alta, calea de mijloc găsită funcționează. Fidel promisiunii cu care porneşte la drum, Atlasul universului chiar este un film de care se pot bucura în egală măsură copiii și adulții. Văzîndu-l pe Filip la înălțime, într-o cursă în premieră cu caruselul, secondat de noua sa prietenă nevorbitoare de română („cred că din America”), transfigurat la priveliștea turlei aurite a bisericii din Grebenișu („Grebenișu!!!”), mi-am zis că Paul Negoescu a făcut bine să părăsească pînă la urmă Capitala.
Vlad Marina este critic de film.
