● Comatogen (România, Moldova, 2025), de Igor Cobileanski.
Primul film românesc notabil cu poveste mozaic a fost E pericoloso sporgersi. Apărut în 1993, cu un an înaintea lui Pulp Fiction, debutul lui Nae Caranfil defila în premieră la noi cu această structură pe capitole, în care vedeam separat unghiurile mai multor personaje asupra acelorași evenimente, și fiecare tablou aducea noi piese puzzle-ului. Era un eveniment și totodată începutul unei mici tradiții, la care aveau să se adauge de-a lungul timpului filme ca Occident (r. Cristian Mungiu, 2002), Întîlniri încrucișate (r. Anca Damian, 2009), Closer to the Moon (tot Caranfil, 2013) sau București NonStop (r. Dan Chișu, 2015). Deși nu au cîștigat niciodată prim-planul, mozaicurile s-au încetățenit: sînt, de-acum, aceste specialități middlebrow din arsenalul filmului de scenariu, care revin periodic și ne cuceresc prin spectacol detectivistic, uneori în dauna profunzimii. Un exemplu de succes recent ar fi, bineînțeles, Anul Nou care n-a fost (r. Bogdan Mureșanu, 2024), dar unde voiam să ajung e că următorul pe listă pare sǎ fie chiar Comatogen.
Pornim de la tabloul Alinei (Daniela Nane), care e mai lung decît celelalte şi îndeplineşte o funcție expozitivǎ. Alina are patruzeci și ceva, își crește de una singură fiul de douăzeci (Theodor Șoptelea), și lucrează ca asistentă medicală la un spital privat din Bucureşti. În prima zi, i se întîmplǎ douǎ lucruri. 1) La muncǎ, o fiicǎ-aparținǎtoare (Ada Lupu) o roagǎ, prin directorul spitalului, sǎ aibǎ personal grijǎ de tatǎl sǎu (Gheorghe Visu), care a suferit un AVC şi se aflǎ în comǎ într-unul dintre saloane; cum tatǎl se dovedeşte a fi un pictor consacrat (mini-palate la Bucureşti şi Sinaia), îngrijirea ar fi remuneratǎ bine, şi pare cǎ oricum nu are de ales, așa că acceptǎ. 2) Pe plan personal, îşi reîntîlneşte un fost iubit (Andrei Aradits) la o reuniune de liceu şi se dovedeşte, de ambele pǎrți, cǎ ar putea fi din nou ceva acolo; în plus, el are o firmǎ de imobiliare, iar ea un bǎiat cǎruia nu i-ar strica un job; la despǎrțire, în maşinǎ, pe semi-flirt, fac schimb de numere de telefon, pare cǎ se vor mai vedea.
Pentru restul zilelor voi încerca să mă rezum la minimum, dar, pe scurt, se înfiripă ceva (doar că el se poate să nu fie de fapt atît de băiat-salon pe cît pare), fiul este angajat (doar că de aici o problemă cu niște bani pe care îi datoreazǎ unora), iar îngrijirea pacientului vine la pachet cu nazurile superioare ale fiicei (care la rîndul ei se cam gîndește la averi și moșteniri). În bună tradiție non-linearǎ-cu-fire-întretăiate, Cobileanski și co-scenaristul Alin Boeru lasǎ cîteva cioburi semnificative lipsǎ la fiecare poveste, aşa încît sensul evenimentelor sǎ fluctueze odată cu perspectiva. Miza evidentǎ aici e suspansul whodunit, procesul de observație-speculație-sinteză-răzgîndire care dă şi farmecul speciei. Ne întrebăm cum a ajuns fiul să facă ce a făcut, ce ar face mama ca să-l scoată din încurcătură, pînă unde merge bunăvoința fostului iubit și ce legătură are fiica pictorului cu toate astea. Ni se răspunde treptat, pe mǎsurǎ ce naratorii obiectiv-subiectivi (Alina, fiul, fostul, fiica) iau cuvîntul, şi de aici tot felul de surprize de etapă și un payoff (mai puternic) la final. Miza mai puțin evidentǎ, dar de care filmul face foarte bine cǎ se intereseazǎ, este jocul de oglinzi creat prin concurența perspectivelor. Ideea cǎ altfel se raporteazǎ cutare la cutare în funcție de împrejurare. Altfel vorbește șeful pe imobiliare cînd Alina nu e de față – mai puțin ca un cavaler și mai mult ca un om cu școala vieții și reflexe de patronache dîmbovițean. Altfel se comportă fiul la una mică în oraș versus acasă – e net mai șovăielnic, deci poate acasă era mai mult teatru pentru ochii maică-sii, dar e interesant că i-a ieșit totuşi surprinzător de bine acum că ne gîndim. Oferindu-ne acces la ambele capete, filmul deconspirǎ practic un mecanism mai general al performance-ului social de zi cu zi, cu ale sale cameleonisme, ipocrizii şi copilǎrii (între care sîntem invitați sǎ demarcǎm).
Operația reușește deci pe ambele planuri, și trebuie spus că, spre meritul lui (d)r. Cobileanski, lumea rezultantǎ nu are doar suspans, ci şi o anumitǎ credibilitate socioculturalǎ. Fǎrǎ a oferi portrete deosebit de complexe, personajele întrupeazǎ convingǎtor-la-modul-casual specificul local de capitalǎ şi au avantajul de a fi bine jucate de mai toatǎ distribuția (începînd cu Daniela Nane şi Theodor Şoptelea). Cînd fiul-Şoptelea o întreabǎ pe maicǎ-sa „Te duci la un dateee?” – ironie jucǎuşǎ cu englezism, în context diversiune –, cuvintele şi intonația chiar sunǎ de acolo (cum vorbesc tinerii acum gen), iar reacția mamei-Nane e pe măsură (roșește și dezminte puțin încurcată). Cînd juniorul-în-imobiliare-Şoptelea îl întreabǎ pe seniorul însǎrcinat sǎ-l ducǎ pe teren (Vlad Brumaru) „ce vrea sǎ audǎ clientul”, iar seniorul-Brumaru îi rǎspunde, dupǎ o secundǎ de suspans, „o poveste, boss”, la fel. Atenția asta la detaliul etnografic e absolut binevenită: în contul ei, filmul obține şi realism, şi umor, şi nițel comentariu la felul în care e stratificatǎ societatea şi funcționeazǎ oamenii între ei în urbanul mare de ani 2020. În cadrele directorului de imagine Cristian Gugu – handheld-uri semi-lungi tip Noul Cinema Românesc, dar cu contraplanuri şi detalii adǎugate – chiar aratǎ ca o lume pe care o putem confunda cu a noastrǎ.
Singura problemǎ ar fi poate lipsa unui element care să împingă filmul într-o zonă memorabilă. O greutate mai mare a faptelor, o articulare mai amplǎ şi mai usturǎtoare a temei ipocriziei, o rezolvare şi mai surprinzǎtoare decît atît sau fie şi „doar” – cu ghilimele pentru cǎ nu e puțin – un personaj extra-frapant sau unul-douǎ momente mai iconice cu şanse de folclorizare. Sentimentul e cumva cǎ, deşi le frizeazǎ pe toate pe parcurs, Cobileanski alege pînǎ la urmǎ să rămînă într-un perimetru safe, de unde (într-adevǎr) nu falseazǎ, dar nici nu prea are cum să ne ia pe sus. Comatogen rămîne însă un drama-mystery compact, ritmat și credibil; în specia altminteri alunecoasă a poveştilor-mozaic, e un film care își face treaba.
Vlad Marina este critic de film.
