● The Drama (SUA, 2026), de Kristoffer Borgli.
Principalul reprezentant pe persoană juridică al vocilor alternative-dar-totuși-mari din filmul american contemporan al ultimilor 10-15 ani a fost, probabil, producătorul și distribuitorul independent A24. În portofoliul său se găsesc, de-acum, nume ca Yorgos Lanthimos, Greta Gerwig, Ari Aster sau Luca Guadagnino, titluri-cult ca The Florida Project, Uncut Gems sau Aftersun, și nu în ultimul rînd douǎ Oscaruri pentru Cel mai bun film (Moonlight în 2017, Everything Everywhere All at Once în 2023). Este acest brand hipsteresc middlebrow, unde convenții familiare de gen (horror, comedie romantică) şi fețe cunoscute de la Hollywood sînt făcute să îmbrace haine mai cool decît de obicei. Producțiile A24 au reputația de a fi mai puțin standardizate, mai provocatoare și în general „mai artă” decît ce iese în mod normal din sistemul de mari studiouri, şi asta fǎrǎ a sacrifica prea tare accesibilitatea.
Pe aceleaşi coordonate funcționeazǎ, cel puțin pe hîrtie, şi The Drama, revenirea regizorului norvegian Kristoffer Borgli pe marile ecrane dupǎ Sick of Myself (2022) şi Dream Scenario (2023). În centru îi avem pe Charlie (Robert Pattinson) şi Emma (Zendaya), un tînǎr cuplu din Boston care se pregǎteşte de ziua cea mare. El lucreazǎ la un muzeu şi este genul încurcǎ-lume simpatic, veşnic predispus la overthinking. Ea lucreazǎ la o editurǎ şi este genul radioasǎ, amestec de inocențǎ şi vino-ncoa’, dar cu trecut complicat. Problemele din paradis încep chiar cu cîteva zile înainte de nuntǎ, cînd, aflați la masǎ cu prietenii Rachel şi Mike, viitorii soți intrǎ într-un joc de tipul care-i cea mai gravǎ chestie pe care ai fǎcut-o vreodatǎ, iar rǎspunsul Emmei se dovedeşte atît de şocant încît Charlie începe sǎ aibǎ îndoieli serioase în privința ei.
Din motive care mǎ depǎşesc – vorbim despre un moment care intervine la minutul 20 şi constituie însǎşi premisa poveştii –, faptul ar constitui spoiler, deci iatǎ-l cu avertismentele de rigoare: la vîrsta de 15 ani, Emma a plǎnuit un atac armat asupra şcolii sale. De fapt, antrenîndu-se pentru asta a şi ajuns să-și piardă auzul la una dintre urechi. Cum a putut sǎ-i treacǎ prin cap aşa ceva? Era supǎratǎ pe viațǎ, tocmai se mutase la o şcoalǎ nouǎ şi nu reuşea sǎ se integreze, iar cazurile de mass shootings erau peste tot în jur. Bine, dar el ce garanție are cǎ pornirea n-o sǎ-i revinǎ într-o bunǎ zi? Nu are cum sǎ-i revinǎ pentru cǎ acum e o cu totul altǎ persoanǎ, între timp a făcut inclusiv activism împotriva armelor de foc. Dar dacă el n-o va mai putea vedea/iubi niciodată la fel?
Pînă cînd Charlie, fire obsesională, începe să fie bîntuit de vedenii cu Emma-adolescentă-înarmată și să gestioneze tot mai prost situațiile sociale, și de aici un întreg inventar de daune colaterale și momente de cringe. Nunta rămîne în cărți, dar întreg procesul pregătirilor se dovedește, previzibil, o corvoadă. Într-o secvență de maximă stinghereală pentru toate părțile implicate (inclusiv noi), îi vedem pozînd/eşuînd în ipostaza cuplu fericit cu fețele vizibil picate post-ceartă, peste indicațiile ultraentuziaste (à l’americaine) ale unei fotografe cu studio chic, care simte că ceva nu e în regulă, dar mai tare îi dă cu poezia corpo-festivistă.
Ar fi deci un fel de drama-rom-com cu dimensiune psihologicǎ, cu niște euro-satirǎ adresatǎ societǎții americane pe fundal. În sine sunǎ promițǎtor, şi trebuie spus că la o adică nici execuția nu lasǎ de dorit. Îi urmǎrim pe Zendaya şi pe Pattinson de-a lungul cadrelor indie-gǎlbui care se succed ritmic, în înlǎnțuiri witty-onirice cu temporalitatea uneori alteratǎ, peste muzicǎ şi sound design ca de horror (vocea demonilor lui interiori). Borgli se pricepe sǎ ne facǎ sǎ (su)rîdem şi sǎ anticipǎm, sǎ ne surprindǎ de cîteva ori, sǎ ne stînjeneascǎ şi aşa mai departe. Problema e că, la nivel de scenariu, tot ce construiește stă pe o fundație conceptualǎ incompletă și serios fisurată în ceea ce privește personajul Emma. Pentru început, și poate cel mai grav, nu e deloc clar ce a văzut ea la Charlie in the first place. Momentul din cafenea, la care filmul ne tot întoarce, pare totuși prea awkward ca să convingă ca prilej de mare scînteie, și realist vorbind scînteia s-ar fi stins oricum odată cu constatarea ei că, pentru cina care i-a urmat, Charlie nu s-a obosit să citească nici măcar o Wikipedie despre romanul pe care a pretins că îl ştie şi adorǎ ca sǎ se bage în seamǎ. Chiar acceptînd că misterioase sînt căile, e greu de înțeles ce anume i-ar fi putut uni atît de tare pe termen lung. De vorbit, nu-i auzim să vorbească altceva decît nunta și sentimentele lui. Nimic despre profesiile lor totuși înrudite, nimic din ce și-ar spune, dincolo de nivelul generic al interacțiunii, doi creativi din Bostonul zilelor noastre. Relația lor este frumoasă, așa ne spune filmul, dar la drept vorbind singurul motiv pentru care îl credem din cînd în cînd este că, spre meritul lor, Zendaya și Pattinson joacă și arată bine oricum i-ai pune.
Și mai e ceva, tot apropo de Emma. Cǎ o adolescentă de culoare ar comite un mass shooting la vîrsta de 15 ani reprezintǎ o improbabilitate statisticǎ, pentru care filmul datora explicații mai amǎnunțite decît ceva-ceva cu bullying, ceva-ceva cu stat prea mult pe net. În absența lor, sentimentul e de provocare goalǎ, de simulacru de curaj în tratarea unui subiect sensibil, care nu numai că dăunează credibilității per ansamblu, ci ridică inclusiv întrebări despre ceea ce se cheamă race-blindness. Într-adevăr, nimic nu pare s-o lege pe Emma de cultura afro-americanǎ. În ecuația adolescenței sale complicate, faptul de a fi fost persoană de culoare a acelui timp și spațiu pare să nici nu conteze. Pare că filmul se mulțumește să o aibă în calitate de o funcție narativă, așa cum în general pare să se mulțumească cu vehicularea unor teme cu alură importantă/contemporană. Într-un sens mai adînc, este eșecul formulei de succes A24 în chiar ceea ce avea mai prețios de oferit dincolo de estetică – autenticitatea și tăișul lumilor construite.
Vlad Marina este criti de film.
