Franța-România 1-0

● Jurnalul unei cameriste (Franța, România, 2026), de Radu Jude.

Radu Jude e de-acum un nume internațional. O spun premiile, retrospectivele (Centre Pompidou, FID Marseille), portretele de autor (The New Yorker), oameni ca J. Hoberman sau Martin Scorsese și, mai nou, filmul său de limbă și producție (majoritar) franceză. Aici, regizorul relochează romanul omonim scris de Octave Mirbeau (1900) în UE-ul celor „două viteze”, unde  „camerista” e mai degrabă imigrantă cu familie în țara de origine, iar subordonarea e mai degrabă politicos-neocolonialǎ. Drama-satiră rezultată are meritul de a condensa, în puțin peste o oră și jumătate, aproape toate direcțiile tematice şi stilistice explorate de Jude în ultima vreme: pe de o parte ipocrizia burghezǎ, marginalitatea, obscenitatea, absurdul cotidian şi (mai general) dinamicile de putere, pe de altǎ parte forma de schiță, dialogul didactic, teatrul vulgar de revistă, referințele literare, found footage-ul şi amestecul de cultură înaltă și cultură  pop. Pentru un public internațional, este o excelentă introducere în opera lui Jude. Pentru mine, ca fan al acesteia, recunosc însă că sinteza a venit și cu impresia de tocire a „originalelor” în propriile ready made-uri clasicizate, de specificitate sacrificată de dragul accesibilității.

Începem din Bordeaux, unde Geanina (Ana Dumitrașcu) lucrează pentru o familie de intelectuali din clasa de mijloc superioară pe nume Donnadieu. El (Vincent Macaigne) e aerian-simpatic-enervant, ea (Mélanie Thierry) e prudentă-pragmatică, copilul (Louen Bouteiller) e răsfățat, dar totuși cuminte, banii sosesc la timp, interacțiunile sînt cu hopuri, dar la o adică funcționează. Un bonus e că de acolo Geanina își poate urma un pic și pasiunea pentru actorie, povestindu-i lui Donnadieu-fils basme românești, și jucînd (la recomandarea doamnei Donnadieu) în Jurnalul unei cameriste – piesa cu actori neprofesioniști imigranți (Ilinca Manolache joacă rolul regizoarei). Singura mare problemă, și de fapt conflictul filmului, e că Geanina nu-și poate vizita mai niciodată fetița din România (Sofia Dragoman) – relația lor se rezumă la sunat pe video, update-uri filmate cu telefonul și promisiunea revederii –, iar fetița insistă tot mai tare.

„Jurnalul” se întinde pe o perioadă de cam trei luni și cuprinde, între altele: rutine de muncă – luat copilul de la școală, jucat în parc, gătit, șters praful, servit masa, îngrijit bunica la nevoie (actrița-cult Marie Rivière); opoziții dialectice între dublul discurs al periferiei (vorbit și zîmbit frumos în franceză, înjurat compensatoriu în română) și aerele de centru (ignoranța fața de diversitatea situațiilor de migrație, exotizarea din mers a Estului); opoziții dialectice între vederile cvasi-turistice din Bordeaux-ul mamei (clădiri XVII^e siècle, portul cu vase de croazieră, Oglinda de Apă din Place de la Bourse) și vederile semnificativ mai sărace din Moldova rurală a fiicei (pregătiri pentru sacrificarea unei găini, un drum spre școală cu căruța, un om de zăpadă); secvențe de teatru filmat cu schimburi pedant-lascive între Geanina-Célestine din Mirbeau și antagoniști decadenți care mai de care (filonul obscen al romanului, aici parcă un pic generic-repetitiv); un montaj (elegiac, superb) cu natură-cultură în descompunere peste Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte (versiunea franceză improvizată de Geanina), în chip de metaforă pentru experiența migrației.

Pe filiera franceză, personajul cel mai spumos e probabil Donnadieu-père (ever-excelentul Vincent Macaigne). Arătîndu-ni-l cum livrează cu aceeași bonomie alunecoasă idiosincrazii amuzante (o ură viscerală față de universul Astérix și Obélix) și șantaje economico-sentimentale (amînarea excursiei la schi ar fi o tragedie pentru micuțul Louen!), filmul surprinde un fel de esență tare (fină) a burgheziei vest-europene. Ciocnirile culturale sînt, la rîndul lor, bine găsite și perspicace executate (dinamica din backstage-ul teatrului), chit că unele ar fi putut fi explorate/speculate mai mult (potențialul de scîntei și sens al unui personaj ca bunica Donnadieu, o ex-mai-șaișoptistă care a vizitat România în anii ’80 și are păreri despre Ceaușescu). Una peste alta, satira e pătrunzătoare și prilejuiește cîteva momente memorabile (dezbaterea fine dining în formulă extinsă despre fezabilitatea proiectului european).

Pe partea românească, personajul Geaninei rămîne cel mai complex, iar faptul că dă viață tensiunilor, amînărilor, amăgirilor, renunțărilor și frustrărilor care vin cu condiția de mamă singură la distanță (realitatea diasporică) e absolut salutabil. Problema e cu România-țara, care pare să se reducă la un cătun semi-abandonat cu locuințe reci, drumuri proaste și abuzuri sistemice perene. Desigur, inspirațiile reale există – sînt tragice –, dar fără o contragreutate tonală altfel-decît-tragică, fără suficiente detalii care să ne abată de la tropi și cu pedala sentimentalismului mereu apăsată, filmul se apropie totuși periculos de un basm mizerabilist. Cîteva exemple: „ia uite, mami, mergem la școală la Ciocănești, că la noi s-a închis, e frig afară, dar noi ne distrăm în căruță”; „mamaie a cumpărat lemne și acuma e mai cald în casă”; „se bate, mamă, ce, pe tine nu te bătea la școală?”; un cadru cu steagul României prăpădit alături de steagul UE pe acoperișul colapsat al unei ruine rurale. Există ceva parcă prea cusut cu ață neagră (performativ) în felul în care Maria, 9 ani, îi raportează mamei (de fapt, nouă) pe marginea falimentului social al țării. Departe de acuzații facile de „vînzare a acesteia” prin autoexotism, aş zice cǎ explicația stǎ în realitatea rece a conceperii filmului ca produs direct-pentru-export (pentru un public care are acces la România preponderent prin locuri comune) şi poate un pic în relația complicatǎ (resentimentarǎ?) pe care Jude pare sǎ o aibǎ în general cu românitatea. Diferența e cǎ, fațǎ de filmele sale precedente, aici specificul local apare lipsit de acea dozǎ de imprevizibil exploziv care îl fǎcea realitate plinǎ-în-ciuda-hiperbolelor. Pentru un public autohton, acest apǎsat aproape voluptuos (doar) pe vînătăi ar putea destabiliza dialectica (altminteri worthwhile) a întregului. Sînt foarte curios de următorul Jude.

Vlad Marina este critic de film.