● Queen at Sea / Regina și marea (Marea Britanie, SUA, 2026), de Lance Hammer.
Dacă există un tip de film prin definiție greu de făcut, dar și garantat-sfîșietor atunci cînd e făcut bine, acela trebuie să fie (melo)drama declinului psihic în context de cuplu vîrstnic codependent. Zbaterile rațiunii, ale dragostei și ale demnității în anticamera morții-(mai-întîi)-prin-depersonalizare care este demența. E o posibilitate a vieții pe care unii dintre noi au avut norocul de a nu fi trebuit s-o înfrunte îndeaproape – prin persoane apropiate –, dar la care fiecare s-a gîndit probabil măcar o dată. Cînd Amour (r. Michael Haneke, 2012) sau Vortex (r. Gaspar Noé, 2022) ne-o arată în povești de iubire adîncă și vie (inclusiv) la vîrsta a treia, sentimentul e de infirmare (vio)lentă a uneia dintre cele mai frumoase și mai eficiente promisiuni de victorie a oamenilor împotriva timpului. Ar fi durut oricum, dar cu atît mai tare doare, parcă, atunci cînd e vorba despre destine unite care învinseseră pînă atunci miraculos.
Și așa și Regina și marea, dar cu o complicație morală importantă: în ce măsură mai poate să consimtă la sex o mamă bolnavă de demență, în condițiile în care, deși e clar că ea și soțul ei se iubesc și au nevoie unul de celălalt, ea-cea-de-zi-cu-zi deja nu prea mai e acolo? În psihiatrie nu există consens, dar s-ar părea că nu într-o măsură foarte mare. Deja e suficient pentru o complicație legală: dacă mama nu mai poate să consimtă, înseamnă că actul sexual pe care îl surprinde întîmplător fiica ei, într-o dimineață cînd vine în vizită cu propria fiică adolescentă, constituie viol; dormitorul din casa lor liniștită și înconjurată de natură e loc al faptei și trebuie tratat ca atare; victima trebuie interogată, supusă unui consult medico-legal (invaziv) și desigur separată de agresor, adică de omul care o ajuta să se hrănească, medicheze, spele și deplaseze, și care mai dansa din cînd în cînd cu ea pe Ceaikovski. De unde, în fine, problema responsabilității. A făcut bine fiica să anunțe autoritățile? Cît de lucid e tatăl vitreg apropo de starea lor de vulnerabilitate? I-ar fi mai bine mamei într-un cămin pentru vîrstnici?
E ditai bolovanul existențial și faptul că filmul îl direcționează cu atîta finețe la vale către inevitabila bufnitură, dar pe o cărare totuși neprevăzută, îl recomandă deja pe Lance Hammer ca pe un regizor de primǎ ligǎ. Asemenea cuplurilor din Haneke și Noé, Leslie (Anna Calder-Marshall) și Martin (Tom Courtenay) sînt exponenții unui upper-middle class liberal-umanist vieux jeu: actori, muzicieni, scriitori, connaisseur-i ai artelor în sens larg – oameni a căror conexiune beneficiază și de muzica unor coarde sensibile consonante. Spre meritul lor, la Anna Calder-Marshall și Tom Courtenay, muzica asta se aude dincolo de trop. Cei doi mai formaseră o dată un cuplu – pe scenă, ca Ophelia și Hamlet, în 1968 –, și demonstrează o formă maximă și la aproape 60 de ani distanță. Există ceva profund sfîșietor în felul în care sclipirea vine și pleacă din ochii lui Leslie, în corpul ei căutîndu-și în permanență puncte de sprijin, în desenele ei cu toate astea nesperat de precise. Ceva profund înduioșător în devotamentul-în-neputință al lui Martin, în felul în care își ține spatele drept și răspunde baritonal, cu glasul tremurat, dar încă ferm, încă demn, fizionomia încă stăpînă pe disperarea care prinde să-l transfigureze. Și există o lume-în-sine a tabieturilor, negocierilor și corvezilor care le structurează viața împreună. Plimbările de dimineață prin natură, scările tot mai intimidante pe care trebuie să le urce zilnic, obligatoriu braț la braț. Prînzurile unde Martin îi servește mîncarea furculiță cu furculiță și o consolează, atunci cînd ea dintr-o dată nu mai vrea, cu o baclava din sortimentul ei preferat. Momentele lor de intimitate, care nu înseamnă numai sex, ci și îmbrățișări, mîngîieri tandre pe obraz și complimente reciproce.
Nuanțele astea sînt cu atît mai impresionante cu cît filmul are, de fapt, și o altă mare protagonistă: pe fiica Amanda (Juliette Binoche, într-un rol de asemenea excepțional). Ea e, de fapt, interfața dintre soți și autoritățile statului, cea care permite dramei s-o ia și pe un făgaș procedural-medico-legal, biopolitic în sens larg. Față de etosul claustrofobic din Amour sau Vortex, Regina și marea își înlumește binevenit povestea, printr-un du-te-vino între intimitatea dormitorului conjugal și holurile instituțiilor totale – publice și private –, însărcinate cu „procesarea” unor cazuri ca Leslie. Este și un film despre incompetența/neputința sistemică de a gestiona o viață-mereu-mai-complicată prin protocoale și safety procedures. În fine, față de privirea absolut severă a lui Haneke și de cea ușor senzaționalistă a lui Noé, Hammer propune un amestec 50/50 de luciditate (realism) și compasiune (inimă), care contrapune momentelor de prăpastie existențială (Leslie, Martin, Amanda) unele de ușurătate frapantă a ființei (adolescenta Sarah/Florence Hunt, pe care o vedem înregistrînd lip-sync-uri, fumînd primul joint și descoperind sexul alături de noul ei iubit în aceeași perioadă). Într-o logică ciclică, de circuit al poveștilor de iubire și sex în natură, ieșirea din scenă a bunicilor ne e prezentată alături de intrarea în scenă a nepoatei. Poate că aceasta din urmă ar fi meritat elaborată un pic, dar altfel scenariul și regia sînt impecabile. Pe cei trei protagoniști adulți, camera îi surprinde mai mereu în cadre descentrate și cu mult luft, care îi fac să pară mici și pe picior greșit într-un fel cumva fundamental, ca într-o încercare sisifică de a prelua un volan care se învîrte deja singur. Adolescenții ne sînt arătați în planuri semnificativ mai pline și mai rapide, în ton cu haze-ul simultan superficial și profund vital specific vîrstei. Silueta impozantă a lui Martin, care la început ne aștepta stoic în capul scărilor, din contraplonjeu, descrește pînă la final într-o abia-prezență cu tavanul tot mai înalt deasupra-i.
De la Berlinale, Lance Hammer s-a întors cu un Premiu al Juriului, Tom Courtenay și Anna Calder-Marshall cu un premiu comun pentru interpretare în rol secundar. Ambele sînt pe deplin meritate: m-aș avînta să spun că Regina și marea e una dintre dramele europene ale anului.
Vlad Marina este critic de film.
.jpg)
