● Sorry, Baby (SUA, Spania, Franța, 2025), de Eva Victor.
Într-un articol publicat pe The Guardian primăvara trecută, autoarea australiană Diana Reid observa următorul lucru: în ultimul deceniu, romanele, spectacolele, filmele, serialele și cultura pop cu totul au fost foarte mult despre traume. Vezi O viață măruntă (Hanya Yanagihara, 2015), vezi Fleabag (Phoebe Waller-Bridge, 2016-2019), vezi True Detective (Nic Pizzolatto, 2014-), vezi Hard Truths (Mike Leigh, 2024), vezi chiar și Spare (2023), autobiografia – prin ghostwriter – a prințului Harry.
Pe de o parte, e firesc să fie așa. Cu o atenție sporită (și binevenită) pentru problemele ce țin de sănătatea mintală, vine și o nevoie de povești care să le oglindească, să le disece şi încarce de sens. Iar dacă asemenea povești s-au înmulțit este și pentru că, din păcate, multă lume înțelege astăzi din proprie experiențǎ ce înseamnă suferința psihică. Să-ți vezi durerea transpusă la persoana a III-a şi rezolvată prin puterile ficțiunii poate fi simultan mișcător, edificator și empowering, și în sensul ăsta e foarte bine că avem acest val.
Problema, spune Reid, e că, odată atrasă în poveste, trauma devine (și) dispozitiv narativ de sine stătător, iar de acolo pînă la rețetă nu mai e decît un pas. Este deja-clișeicul personaj care suferă și inițial nu știm de ce și apoi aflăm și apoi reușește cumva să răzbească și totul e atît de emoționant, pe care poveștile îl întrebuințează uneori strategic, profitînd de greutatea inspirației reale, pentru a provoca un fel de senzații tari în haine etice. Trauma ca ingredient universal, dătător de miză, suspans, dimensiune psihologică, autenticitate și flavour progresist, pe care astăzi știe să-l fabrice, la o adică, și AI-ul.
Desigur, în practică lucrurile sînt mai amestecate de atît. Același trauma plot poate trece, depinzînd de persoană și context, drept terapeutic sau manipulativ, curajos sau facil, necesar sau oportunist. E o discuție sensibilă, care nu poate reuși decît printr-o combinație de păsare, luciditate şi blîndețe în legătură cu încǎrcǎtura afectivǎ inerentă poveștilor de acest tip. Etichetele răutăcioase ca snowflake nu rezolvă nimic.
Sorry, Baby e un film conștient de toate astea. Premiat pentru scenariu la Sundance și oferit lumii largi de distribuitorul A24, debutul comediantei Eva Victor este povestea unei traume care nu e nici martiriu, nici virtute, nici prilej de revanșă simbolică, nici sursă de visceral, ci pur și simplu fapt tragic dintr-o viață care trebuie să meargă înainte. Protagonista sa este Agnes (Eva Victor însăși), o tînără profesoară de literatură americană de la o universitate nenumită din New England (Massachusetts). Pe vremea cînd era doctorandă la aceeași universitate, Agnes a fost victima unui abuz sexual comis de profesorul său îndrumător (Louis Cancelmi). Cum acesta și-a dat imediat demisia, conducerea nu a putut face nimic, și nici Agnes nu a mai făcut pînă la urmă plîngere penală. Singurul său sprijin la momentul respectiv a fost Lydie (Naomi Ackie), prietena ei cea mai bună, dar între timp și Lydie a plecat la New York, unde este căsătorită și are un copil. Chiar și așa, au rămas apropiate. Atunci cînd se vizitează, par întotdeauna să poată relua discuțiile din același punct și cu același grad de intimitate.
Întreg filmul e, de fapt, o succesiune de viniete cu ele două reîntîlnindu-se, pe sărite, în diverse puncte ale vieții – o structură tip puzzle, în contul căreia Victor obține suspans și efecte de perspectivă. Într-adevăr, altfel privim miștoul lui Agnes despre felul stereotipic în care fac sex bărbații (capitolul 1), odată ce aflăm că, pe atunci, tocmai trecuse prin ceea ce a trecut (capitolul 2). Pînă la final devine clar, în orice caz, că personajul ei nu e cusut cu ață albă. Agnes era încurcă-lume și înainte de momentul abuzului, iar dacă blocajele se accentuează ulterior, asta nu vine printr-un determinism facil tip condiția victimei. Vine ca din întîmplare: în mașină pe marginea drumului, la întîlnirea cu un necunoscut, la masă cînd cineva face un comentariu nepotrivit. Altfel, viața e destul de normală. Trauma își spune cuvîntul, dar e mereu parte dintr-un flux mai bogat.
Ar fi poate și cîteva minusuri de semnalat. Raportat la tonul în general foarte nunațat al expunerii, „rivala” lui Agnes din cancelaria facultății e totuși cam caricaturală, iar doctorul care îi efectuează expertiza medico-legală pare un pic prea rupt din sketch-urile cu republicani (acel ma’am lătrat). Per ansamblu, însă, Sorry, Baby are multe reușite, iar ele nu țin doar de acuratețea reprezentării traumei, ci și de acuratețea reprezentării în general. Este un autenticism care combină angajamentul, tandrețea, stînjeneala, gustul pentru mica ciudățenie cotidiană și umorul autoironic. Un autenticism care cere ceva răbdare și toleranță la cringe, dar și oferă destule la schimb. O bombiță de sensibilitate milenială à la Sally Rooney, la o adică, baby.
Vlad Marina este critic de film.
