● Dracula (România, Austria, Luxemburg, Brazilia, UK, Elveția, 2025), de Radu Jude.
E foarte posibil ca Dracula să fie cel mai artificial și mai enervant brand de țară pe care îl avem. Profilul său internațional bifează practic toate formele de agregare: roman, film, serial, videoclip, anime, jocuri, melodii, costume de Halloween, șervețele umede. Profilul intern a apărut la rîndul său de cîteva decenii, chit că uneori ca dintr-o dragoste cu de-a sila acceptată din motive economice: castelul Bran, suvenirul Valea Prahovei, Principe Dracula Tămîioasă Românească și, mai ales, Dracula Park (2001), parcul tematic dovedit țeapă pentru în jur de 14.000 de români.
Pe scurt, Radu Jude avea și de ce, și de unde alege. Metodele sale sînt punk pe măsura așteptărilor: kitsch AI, filmări „urîte” cu telefonul, remixuri de filme mute, cîntecele, umor îndoielnic, decoruri 2D și, în general, tot felul de încălcări de tabuuri. Structura e de povestire în ramă și e motivată de încercările unui regizor maniacal (Adonis Tanța) de a-și depăși impasul creativ prin magia AI-ului (Dr. AI JUDEX 0.0). Miza? Un Dracula cu „nuditate, sex, emoție, violență, șușe” (cu cam tot ce vinde), care este de fapt metafilm profund ireverențios, unde Draculaverse-ul este dinamitat prin vulgaritate, bunul-simț este ofensat à la avantgarde și caterinca duduie. Caterinca, trebuie spus, cam ia fața celorlalte, but more on this later.
Povestirea principală din ramă, la care ne tot întoarcem, îi aparține chiar regizorului. Nea Sandu (Gabriel Spahiu), un actor ratat de vîrstă mijlocie, îl joacă pe Dracula într-un sex show găzduit de un și mai histrionic Adonis Tanța, în care participanții pot, în schimbul a mulți bani, să îi privească, să facă sex cu sau să îi urmărească pe străzile Sighișoarei pe Dracula și pe Vampira (Oana Maria Zaharia). Restul poveștilor sînt, oficial, mîna lui Dr. JUDEX, care se dovedește în stare de vrute și nevrute. Pînă la final, vedem: un sketch la o clinică de întinerire, cu o turistă străină atacată de un Vlad Țepes libidinos ieșit din Vlad Țepeș (r. Doru Năstase, 1979); un clash între „adevăratul” Țepeș (Eszter Tompa) și Restaurant Casa Vlad Dracul; o adaptare (post)ironic-pitorească a nuvelei proletcultiste de dragoste În treacăt de Nicolae Velea; un sketch faux-mut în care Dracula (Gabriel Spahiu) nu își permite să își scoată la dentist incisivii emblematici și așa că recurge la metode DIY; o adaptare (cam lungă) a romanului Vampirul (1936) de Amza și Bilciurescu, în care doctorandul Corneliu Cociu (tot Adonis Tanța) elucidează misterul vampirului care bîntuie prin Oravița și se și îndrăgostește pe drum; un sketch politico-satiric unde Dracula (Alexandru Dabija) devine patron și înnăbușă greva angajaților săi alături de un robot fascist și o armată zombi; o adaptare după Povestea poveștilor de Creangă, (iarăși) cu Adonis Tanța, dar și cu numeroși non-știuleți AI.
Mai toate aceste setting-uri narative au, pe cont propriu, un potențial comic considerabil. Multe dintre ele îl și realizează, vezi love story-ul candid după Velea, cu al său camp organic („voiau să mai trăiască o vreme în treacăt, nedefinitiv”, în lectura groasă a lui Șerban Pavlu) și adăugat (sperietoarea de ciori AI, stînd rău-prevestitor în lanul de porumb). Problema e că, la un asemenea amalgam de scorneli nu-tocmai-corelate, față de care păstrăm mereu o distanță ironică, și care mai și durează aproape trei ore, filmul riscă să ne piardă în calitatea sa de statement. Sentimentul e un pic că nu facem decît să schimbăm postul spre următoarea transgresiune, care trebuie că va fi și mai și, ca într-o cursă a înarmării cu enormități din care filmul nu poate ieși decît pierzător – megalomanic, autosuficient, edgy. Nu aș zice că se ajunge acolo, dar, la o adică, într-adevăr: ce rămîne după ce industria turismului (auto)exotizant tip Dracula country, setea de violență a micii burghezii, naționalismul, conspiraționismul, pudibonderia și progresismul butaforic sînt dinamitate în fugă a treia oară? Poate că rămîne spectacolul exploziilor în sine, dar chiar și acesta devine facil și repetitiv (cît să mai rîdem sau să ne mai ofensăm la dick jokes?), atunci cînd nu e superb (întreg sketch-ul cu Dracula la dentist, de exemplu). Privit în lumina asta, segmentul final, în care un tehnician de salubritate este alungat de la serbarea fetiței sale din cauza uniformei, aproape că pare o măsură luată de Jude pentru a contracara eventuale acuzații de cinism – pentru a ne asigura că, în ciuda tuturor, rămîne un umanist.
Și încă ceva: e totuși păcat că, preț de 14 (!) capitole, nu ajungem să dialogăm realmente cu romanul lui Bram Stoker, de la care a început pînă la urmă totul. La fel cum e păcat că un subiect așa ofertant ca Dracula Park nu beneficiază de un segment întreg, ci doar de un popas explicativ grăbit. Dar poate că Dracula nu e despre asta, ci pur și simplu despre testarea limitelor: un experiment unde Jude, care este fără îndoială cineastul român al momentului, testează cît de departe se poate duce. Departe, în orice caz.
Vlad Marina este critic de film.
.jpg)
