Kafka, omul

● Franz (Cehia, Polonia, Germania, Franța, Turcia, 2025), de Agnieszka Holland.

Citind un articol-eseu publicat recent de Georgiana Mușat despre posteritatea cinematografică a lui Kafka (recomand), m-a frapat că aceasta din urmă e compusă aproape în întregime din ecranizări: Procesul de Orson Welles, Castelul de Michael Haneke, America aka Class Relations de Jean-Marie Straub și Danièle Huillet ș.a.m.d. Singura tentativă mai notabilă de a trata cu viața de dincolo de operă pare să fi fost Kafta al lui Soderbergh, dar chiar și acolo convenția e mai curînd de thriller paranoid decît de biopic. Pentru cineva care candidează în mod sigur la titlul de principal geniu tragic al literaturii secolului XX, e totuși surprinzător de puțin. Înseamnǎ, într-un sens, cǎ nou film despre Kafka-omul încǎ se poate revendica credibil drept primul.

Şi poate cǎ aşa ar trebui privit/înțeles şi Franz de Agnieszka Holland: un film ale cǎrui plusuri şi minusuri se trag inclusiv din conştiința propriului act de pionierat. Provocarea de a-i face în sfîrșit dreptate lui Franz (prenumele, biografia) sub presiunea unui secol de așteptări în legătură cu Kafka (numele, adjectivul, etosul). De a recupera un realism al personajului, menținînd în acelaşi timp un suprarealism al nǎrǎrii-în-ton-cu-personajul. Pare cǎ un biopic Kafka nu poate fi convențional, dar în același timp e și clișeu cît de neconvențional ar trebui să fie. E drept că Holland avea deja antecedentul unei adaptări la Procesul pentru televiziunea poloneză (1980), dar faptul că își asumă acum un dans printre aceste aporii e admirabil dincolo de compromisurile implicate.

Începem – și în bună măsură rămînem – în Praga începutului de secol XX, unde se desfășoară primul și cel mai important plan al diegezei. Protagonistul nostru provine dintr-o familie middle class de evrei vorbitori de germană, are în jur de 30 de ani, lucrează din obligație-datorie la o firmă de asigurări și își urmează printre picături vocația pentru literatură. Sora sa Ottla, prietenii scriitori și parte din micul public la care i-au ajuns pînă acum textele sînt de acord că Franz ar trebui să scrie – îl recomandă perspicacitatea ieșită din comun, puterea de defamiliarizare, felul aparte de a pune problema. Tatăl său, în schimb, mai că i-ar interzice-o – scrisul, și de fapt natura ezitantă a lui Franz cu totul, merg în contra noțiunii sale stricte de tînăr realizat („pe deasupra fiul lui”). Ca vrednic moștenitor al afacerii familiei, Franz ar trebui să fie, înainte de toate, un membru respectabil al societății și un exemplu de virtute tradițional-masculină: puternic, pragmatic, hotărît, fapte-nu-vorbe. El însă tocmai asta nu este, și de aici un întreg set de repeziri, diminuări și umilințe administrate ca probe de maturitate, pe care fiul le are de îndurat din copilărie și pînă tîrziu în viața tînăr-adultă. Pe fondul efectului lor (post-)traumatic, și poate și al unei psihologii de la sine un pic șui, Franz pare la rîndul său o persoanǎ dificilǎ în relație cu ceilalți – o intersecție pe care romgleza contemporană ar numi-o poate prin etichetele people pleaser, socially awkward și avoidant. Apropo de ultima, există un moment-cheie cînd, confruntat de logodnica sa pe tema unor scrisori de dragoste adresate chiar prietenei ei celei mai bune, Franz rămîne blocat în pragul ușii cu aerul că abia atunci conștientizează incompatibilitatea, după care fuge să salveze scrisorile arzînde. Pare un tip sclipitor-dar-tulburat, ocazional adorabil, ocazional insuportabil.

Aflǎm toate astea pe cǎi relativ întortocheate. În convenția adoptată/stabilită de Agnieszka Holland, personajele comută liber între interacțiuni în interiorul cadrului (dramaturgie clasică) și dezvǎluiri către cameră (dispozitiv meta). Pînă la final, sora Ottla, tatăl Hermann, amicul-scriitor Max Brod, logodnica Felice Bauer, amanta Milena Jesenská și desigur protagonistul iau cu toții cuvîntul în completarea celor înfǎțişate. În mod similar, mizanscena convențional-realistă e contrapunctată, pe alocuri, de incidente expresioniste – un Franz-adult scufundîndu-se în eter, ca ecou simbolic al momentului din copilărie cînd nu știa să înoate și tatăl l-a aruncat cu forța în apă (să învețe bărbătește, the hard way). Mai important, pe lîngǎ acest grad zero al realitǎții de epocă, filmul propune alte douǎ: unul al imaginarului kafkian din opere, celǎlalt al turismului kafkian din prezent. Imaginarul e integrat cu simț al măsurii și se vede cel mai bine cu ocazia unei lecturi publice din Colonia penitenciară (1919), cînd filmul alunecă de la scriitor-pe-scenă la o reprezentare explicită a execuției personajului din textul sǎu. Turismul constă în locuri de pelerinaj narativizate bombastic de ghizi orientați spre profit („Kafka Burger”) și se citește ca o critică-lamentație – în tușe totuși cam groase – la transformarea autorului într-un fel de Dracula intelectual al cehilor.

Există puțin din toate, așadar. De la viață la operă, la posteritate, filmul ne plimbă extensiv prin universul de-acum familiar al lui Kafka și are meritul de a se ține la adăpost de majoritatea clișeelor aflate la pîndă. Unde se vede, poate, compromisul abordării maximaliste a lui Holland e portretul autorului în sine, care păstrează un anumit schematism. Cu toate eforturile actorului Idan Weiss (care chiar seamănă izbitor cu Kafka), protagonistul nostru se desparte parcă prea puțin de propria pagină de Wikipedia în termeni de for interior și schimburi semnificative. Ar fi fost interesant, de pildă, să-i observăm obsesia/teama de a nu fi înregimentat și cu privire la literatură și politică. La fel, ar fi fost interesant să înțelegem mai clar acel context de modernitate birocratică alienantǎ în raport cu care Kafka s-a dovedit un atît de fin simptomatolog. Pe undeva, în ciuda tuturor idiosincraziilor integrate (vezi pasiunea mai puțin cunoscută pentru sport), sentimentul e că tot cu acel geniu generic aflat în răspăr cu timpurile avem de a face. Reușind să împace misiunea documentară cu fentele stilistice într-un ansamblu lipsit de stridențe, Franz rămîne însă un film competent de popularizare, ce promite să restituie nuanțe binevenite unei figuri rostogolite și simplificate pînă la refuz în cultura pop.

Vlad Marina este critic de film.