● Sirāt (Franța, Spania, 2025), de Oliver Laxe.
Undeva în deșertul marocan, o coloană de mașini civile e escortată spre graniță de soldați cu mitraliere. Cetățeni europeni pe care izbucnirea războiului i-a surprins la un rave în aer liber și care trebuie acum repatriați. Printre ei, Luis (Sergi López), Esteban (Bruno Núñez Arjona) și Pipa – un tată, un fiu și cățelușa lor –, sosiți la rave în speranța că Mar, fiica/sora dispărută cu luni în urmă, se află acolo. Nu s-a aflat, așa că planul era să o caute la o altă petrecere mai din sud, indicată de un grup de nomazi franco-hispanici semi-prietenoși. Acum însă nu se mai pune problema – sînt într-o zonă de conflict, TAB-urile flanchează drumul, urmează să fie repatriați. Mar urmează să rămînă dispărută în deșertul unei țări aflate în război. Totul pare pierdut, pînă cînd… pînă cînd două camionete, aparținînd chiar grupului cu petrecerea 2, se desprind brusc din coloană și șansa se ivește. După un scurt moment de deliberare, îndemnat de Esteban, Luis trage și el de volan și pornește pe urmele lor. Cumva, toate cele trei mașini scapă și, de aici, Sirāt – cîștigătorul premiului Juriului la Cannes anul acesta – intră în western.
Avem peisaje: masive stîncoase în lumină arsă, rotocoale de praf biciuite haotic de vînt. Avem deadline: linia frontului care avansează, proviziile – mîncare, apă, motorină – care la un moment se vor termina. Obstacole: trecerea rîului cu mașina de oraș, traversări la înălțime pe buza hăului. Relații alunecoase care trebuie făcute să funcționeze for the greater good: Luis, care pare desprins din tribunele mai pașnice ale lui Real Zaragoza, versus Jade-Steff-Josh-Tonin-Bigui, care par – și chiar sînt, în măsura în care vorbim despre non-actori raver-i – desprinși dintr-un Summer of Love devenit între timp Autumn (Techno-Punk Remix). Avem dimensiune coming of age: micul Esteban, pentru care călătoria va funcționa ca o experiență formatoare. Inițial pare că avem inclusiv un fel de tîlc, pe modelul finalurilor tradițional-moraliste de westernuri, dar prin abatere de la spiritul lor: umanitate & comunitate, față de clasicul (conservatorul) ordine & dreptate.
Și aici e șmecheria. Operînd cu toți acești tropi, regizorul Oliver Laxe trezește în mintea noastră un orizont de așteptări pe care îl poate apoi dezamǎgi în moduri cu atît mai zguduitoare. Niște fisuri premonitorii existaseră, de fapt, de la bun început. Peste muzica lui Kanding Ray – un veteran al scenei berlineze de techno, specializat în percuții milităroase și bași cu textură de drujbă –, întinderile secetoase nu prea mai pot să pară pitorești: par pre-apocalitice. E valabil și pentru felul în care ne sînt arătate schimburile dintre personaje. Excluzînd vederile panoramice, mizanscena nu prea cadrează cu filmele de aventuri: planuri cîș, mișcate, indiferente la regula treimilor și eventual tăiate inestetic de un cățel-surpriză. Nici personajele nu au cine știe ce stofă de eroi/ne. Luis nu este vreun un tată cu voință de fier și prezență de spirit, ci unul care are nevoie de insistențele fiului său pentru a continua drumul. Jade & compania nu sînt niște șamani unși cu toate alifiile, ci doar niște raver-i sufletiști, care de fapt nu prea știu nici ei ce fac.
Cert e cǎ, la un moment dat, cam pe la jumătate, Oliver Laxe optează pentru o cotitură narativă extrem de drastică şi edificiul se crapă cu totul. Dintr-un foc, practic, întreg echilibrul karmic al poveștii este dezmințit. Se dovedește că, de fapt, vina cutare nu atrage neapărat pedeapsa cutare, meritul cutare nu e neapărat răsplătit, lucrurile nu se întîmplă neapărat cu un motiv, ci tocmai că, iată, se întîmplă fără nici cel mai mic motiv, iar oamenii se descurcă cum pot. Se dovedește că, de fapt, Sirāt nu este o adaptare New Age la The Searchers (r. John Ford, 1956), ci remix stil Gaspar Noé la Sorcerer (r. William Friedkin, 1977): un film care ia speranța umanistă a privitorilor şi o tot ciocneşte de indiferența universului. Ceea ce desigur că e cu atît mai dureros cu cît apucaserăm – și filmul însuși ne îndemnase – să ne atașăm.
Și atunci se pune întrebarea: de ce ne face Oliver Laxe una ca asta? Dintr-un fel de bravadă cool, în ideea de a ne dovedi că e la butoane și are curajul să le apese pe toate? Din dorința de a expune eroismul westernurilor drept făcătură? Strict pentru shock factor? Probabil cǎ un pic din toate, dar aș zice că la ele se adaugǎ şi un fel de pozǎ existențialistă à la française. Acel refuz al optimismului pe motiv de inautenticitate, acel apetit pentru situații-limită din care ies lecții dure și adevărate despre arbitrarietatea suferinței. Este o formǎ de hedonism depresiv care găsește ceva ecou și în contemporaneitate, dacă ne gîndim la tumultul socio-politic al ultimilor ani și la viitorul incert pe care îl lasǎ la orizont. Strigătul existențial nu răsună în pustie. Păcat însă că filmul se mulțumește cu el: mai puțin cool, dar poate mai important pentru momentul 2025 ar fi fost să vedem că Sisif își continuă chiar și așa dansul.
Vlad Marina este critic de film.
