● Sora cea urîtă / The Ugly Stepsister (Norvegia, Danemarca, Romînia, Polonia, Suedia, 2025), de Emilie Blichfeldt.
Răstălmăcirea poveștilor canonice de dragul tîlcului care se ascunde în punctele lor oarbe (sau care se fac că nu văd) este o schemă veche a artei postmoderniste, dar nu neapărat și o schemă epuizată. O dovedește debutul spectaculos al regizoarei norvegiene Emilie Blichfeldt, al cărei pacient de sacrificiu este Cenușăreasa (cea cu îndulcitori de la Disney, dar și cea sugarfree din frații Grimm). Operația are loc pe terenul body horror-ului de inspirație Cronenberg, folosit recent (și oarecum asemănător) și de Coralie Fargeat în Substanța. Bisturiul este feminist, adică, aici, conștient de rolul jucat de standardele de frumusețe în oprimarea femeilor de-a lungul istoriei și de multitudinea de traume invizibile pe care le-au provocat. Cusăturile sînt ale unui period drama kitschos la modul ironic (camp): costumații pompoase, plimbări călare, partide de vînătoare, palate, harpe, valsuri, toate prinse în cadre glazurate (acea albeață nouăzecistă), pe care ocazionalul zoom le năpustește demonstrativ-pișicher înspre noi, pe acorduri electronice faux-înălțătoare.
Înapoi însă la Cenușăreasa. Sau, mai bine, la sora ei vitregă Elvira (Lea Myren), căci în asta stă principala deplasare pe care o face Blichfeldt. Pe lîngă faptul că devine protagonistă, Elvira noastră este o adolescentă timidă și retrasă, mai degrabă victimă a răutăților decît autoare a lor. Multe dintre răutăți vin, de fapt, chiar din partea propriei mame (Ane Dahl Torp) și se leagă de aspectul său fizic. Puțin mai plinuță și cu aparat dentar, Elvira este considerată (inclusiv de către ea însăși) nedemnă de inima Prințului, pe care îl iubește de la distanță, din romanțele pe care le tot citește despre el într-o cărticică. Ar fi însă foarte bine ca Elvira să se poată mărita cu Prințul. Mama ei s-a păcălit cu averea tatălui Cenușăresei și familia are acum nevoie de bani. Conform legilor vremurilor, o căsătorie avantajoasă e cam singura soluție pentru trei femei aflate în situația lor (trei cu tot cu simpatica soră mai mică Alma, interpretată de Flo Fagerli). Problema e că Cenușăreasa concurează şi ea pentru inima Prințului și stă mai bine decît Elvira la cel puțin două capitole-cheie: frumusețea convențională și clasa (numele său adevărat e Agnes Angelica Alisia Victoria von Morgenstierne; Elvira e doar Elvira). Din păcate pentru Elvira, rezolvarea la asta ajunge să fie o combinație de chirurgie estetică de secol XIX (ideea mamei) și tenie „terapeutică” pentru pierdere în greutate (ideea organizatoarei balului la care Prințul își va alege Prințesa, un fel de divă-guru a vremurilor).
În tensiune cu transformarea brutală a Elvirei – care chiar este greu de privit, în încadraturile directorului de imagine Marcel și oricum în sine – sînt ungherele incomode pe care filmul le adaugă personajelor cu care se presupunea că trebuie să ținem. Cenușăreasa (Thea Sofie Loch Naess) pare, de pildǎ, departe de bunătatea și modestia pentru care basmul o abona la favorurile providenței (caleașca, rochia, pantofii ș.a.m.d.). Mai curînd, este arogantă și răsfățată, și în orice caz disprețuitoare la adresa surorilor ei vitrege, cărora le tot aminteşte cît de mai frumoasă și mai cu rang este ea. Cît despre Prinț (Isac Calmroth, care chiar seamănă izbitor cu un prinț Disney), pare un tip mai degrabă prostănac. În afara momentelor în care strălucește la nivel reclamă alături de Cenușăreasa, existența sa se rezumă la băute și hăhăieli cu tovarășii-curteni (think povești vînătorești și glume misogine). Prima oară cînd o întîlnește pe Elvira, nu numai că nu-și dovedește legendara galanterie, ci chiar o insultă de-a dreptul. Tragedia e însă că pentru Elvira nu contează – ea continuă, chiar și așa, să viseze la el și să se facă frumoasă pentru bal în ciuda semnelor tot mai alarmante pe care i le dă corpul.
Și poate aici stă și marea reușită a regizoarei Emilie Blichfeldt. Într-o logică revizionistă, care interpelează trecutul de pe pozițiile prezentului, personajele recuperate ar fi putut deveni cu ușurință faruri luminoase ale timpurilor lor. Elvira să-l vadă pe Prinț drept bădăranul care este, să rămînă absolut-bună pînă la final, să aibă, cum ar veni, puterea de a se ridica deasupra ordinii violent-patriarhale care o ține prizonieră. Pe lîngă însă că risca, în contra intențiilor de empowerment, bagatelizarea nedreptăților „răzbunate” prin gimnastică ficțională (vezi cazul Poor Things), o asemenea opțiune ar fi fost şi mai puțin eficientă dramaturgic. E într-adevăr mai greu s-o vedem pe Elvira înrăindu-se și ea puțin – cum are tot sensul, de fapt, avînd în vedere chinurile pe care le îndură –, dar abia așa ajungem să o înțelegem în deplinătatea contradicțiilor și să ne perpelim cu adevǎrat pentru ea. De fapt, expunînd aceste contradicții, filmul nu iese doar mai onest și mai percutant, ci și mai fun.
Vlad Marina este critic de film.
