● Jaful secolului (România, Belgia, Olanda, 2025), de Teodora Ana Mihai.
Filmele românești de după ’89 au tot fost acuzate de trădare, cu premiile de la Cannes și Berlin pe post de arginți. Conform teoriei, ele ne-ar arăta într-o lumină proastă pentru că așa își dorește de fapt lumea vestică să ne vadă: străzi neasfaltate, servicii publice disfuncționale, sărăcie, habotnicie, șmenării, trecut comunist. Teoria exagerează, desigur. E clar că filme precum Moartea domnului Lăzărescu (r. Cristi Puiu, 2005), 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile (r. Cristian Mungiu, 2007) sau Polițist, adjectiv (r. Corneliu Porumboiu, 2009) au și multe alte merite, și a presupune că artei îi revine o obligație morală de a-și promova baștina e în sine cam suspect. Totuși, un sîmbure de adevăr există. Prejudecățile despre România sînt o realitate, și asta inclusiv în rîndurile echipelor de selecție ale marilor festivaluri. Industria noastră de film chiar dă unele semne că s-ar fi adaptat la ele. Poate, pe undeva, chiar există (sau a existat) o rețetă. Exemple de filme în care România rurală frizează Estul sălbatic există sigur, dacă e s-o luăm așa: După dealuri (r. Cristian Mungiu, 2012), Oameni de treabă (r. Paul Negoescu, 2023), 3 kilometri pînă la capătul lumii (r. Emanuel Pîrvu, 2024). Este un senzaționalism trecut prin sita cinema-ului de autor, dar care rămîne senzaționalism în măsura în care simplifică și îngroașă pentru shock factor.
Prin mediul social în care își plasează povestea, Jaful secolului – propunerea României la Oscarurile de limbă străină de anul viitor – ar fi putut să cadă pradă, la rîndul său, acestei forme de (auto)exotism. Regizat de Teodora Ana Mihai și scris de Cristian Mungiu, filmul îi pune în centru pe Natalia (Anamaria Vartolomei) și Ginel (Ionuț Niculae), un cuplu de români dintr-un sat părăsit din Delta Dunării, sosiți la muncă în Țările de Jos pentru a-i asigura un viitor mai bun fetiței lor, pe care speră să o poată aduce cu ei la un moment dat. Deși lucrează din greu – ea la o plantație, el la o bandă de sortare a deșeurilor –, banii nu sînt suficienți, și așa că ea mai acceptă gig-uri de chelneriță-animatoare la petreceri de fițe, el mai acceptă să fie șofer la combinațiile consăteanului său Iță (Rareș Andrici). De la Iță vine și ideea jafului din titlu (la origine un jaf real, petrecut în 2012): opere de Picasso, Matisse și Gauguin în valoare de vreo 20 de milioane de euro. În film, gestul are însă și o miză simbolică: răzbunare pe curatorul expoziției din care fac parte tablourile (Thomas Ryckewaert), pe care Iță îl crede vinovat de un posibil abuz suferit de Natalia în timpul unuia dintre gig-urile ei de noapte; totodată, răzbunare pe cei ca el, pentru care pierderea unor tablouri este o tragedie mai mare decît pierderea de vieți umane (curatorul însuși le echivalează la un moment dat). În orice caz, tablourile sînt sustrase și trebuie acum vîndute. Întorși în România, Ginel și Iță ajung printr-o cunoștință la un rechin-imobiliar-colecționar-de-artă de la București, însă tranzacția nu reușește. Cu ocazia asta, poliția intră și ea pe fir, și de aici băieții încep să aibă probleme. În punctul culminant, îi vedem pe oamenii legii –formula mixtă, româno-neerlandeză – descinzînd ezitanți pe ulițele sătucului dunărean unde se presupune că ar fi fost ascunse (posibil îngropate) tablourile.
Practic, în vreo oră și patruzeci de minute, bifăm și suspansul de heist movie, și caterinca de buddy movie, și înțepătura de dramă realistă cu subton social. Problema, cum bine observă și Andrei Gorzo în cronica sa, e că filmul se sfiește să își asume pînă la capăt oricare dintre aceste fire, rămînînd mai mereu într-o zonă de mijloc, de unde speră să mulțumească pe toată lumea. Nu ajută nici că, de multe ori, personajele și situațiile pe care ni le prezintă se disting prea puțin de tipologiile din care sînt inspirate. Ginel – victimă tragică a împrejurărilor; Natalia – sfîntă care întoarce și celălalt obraz; video call-ul cu fetița care îi întreabă plîngînd cînd se întorc – moment dramatic de rigoare. Din fericire, deși clișeice pe cont propriu, asemenea elemente se dizolvă într-un nivel macro destul de convingător odată puse în legătură cu un personaj complex ca procurorul interpretat (excelent) de Alexandru Potocean. Sensibil la diferențe de clasă și la dinamica neocolonială din care trebuie să răzbească oamenii ca Ginel și Iță, acesta oferă, într-un fel, cheia de înțelegere pentru toate perspectivele pe care furtul tablourilor le pune în conflict. Diaspora înrăită de triaje, condiții grele de muncă și singurătate, care s-ar răzbuna simbolic pe Vest. Elitele din țară care și-ar dori să fie vestice, dar nu le lasă diaspora. Vesticul pentru care sînt(em) cu toții unii și aceiași – niște unii care fac probleme.
Jaful secolului are minusurile sale, dar faptul că știe să surprindă nuanțat aceste contradicții, prejudecăți și relații de love/hate îl face un film absolut binevenit.
Vlad Marina este critic de film.
.jpg)
