.jpg)
● Bugonia (Irlanda, Marea Britanie, Canada, Coreea de Sud, SUA, 2025), de Yorgos Lanthimos.
Yorgos Lanthimos știe să scoată show din subiectele momentului. În The Lobster (2015), aveam anxietatea unei societăți biopolitizate, sortite managementului intimității (singurătății). În Poor Things (2023), aveam feminismul post-#metoo, distilat în victorie SF asupra moravurilor patriarhale ale epocii victoriene. În Bugonia – un remake după filmul sud-coreean Save The Green Planet! (r. Jang Joon-hwan, 2003) –, avem eat the rich cu subton eco și de alienare post-pandemică, undeva la intersecția dintre Parasite (r. Bong Joon Ho, 2019), The White Lotus (r. Mike White, 2021-), How to Blow Up a Pipeline (r. Daniel Goldhaber, 2022), Eddington (r. Ari Aster, 2025) și cazul Luigi Mangione.
Reprezentanta din Bugonia a celor 1% este Michelle Fuller (Emma Stone), CEO-ul-vedetă al unei companii farmaceutice care (n-)are pe conștiință heirupuri cu false medicamente-minune și distrugerea populației de albine din regiune. Reprezentantul celor mulți este Teddy (Jesse Plemons), un angajat al fabricii companiei, care este și apicultor part time, și a cărui mamă se află în moarte cerebrală ca urmare a tratamentului cu un asemenea medicament. Un student al Internetului paralel, care optează pentru red pill („deschiderea ochilor”), Teddy ajunge să se convingă că Michelle Fuller este de fapt o extraterestră andromedană in disguise. Și așa că, asistat de vărul său Don (Aidan Delbis), care este neurodivergent și îl ascultă pe jumătate din admirație, pe jumătate din nevoie, o răpește în numele omenirii. Apoi îl pune pe Don să o radă în cap pentru a-i opri 5G-ul către planeta-mamă și o încătușează în subsol pentru interogatoriu, apoi începe inclusiv să o electrocuteze, totul numai să le țină partea în fața mai-marilor andromedani aflați la frîiele Terrei, care ar urma să descindă cu ocazia următoarei eclipse de lună (deadline-ul poveștii). Ca CEO cu experiență, însă, Michelle nu se lasă deloc ușor – ba le dă dreptate cu originile extraterestre, ba îi amenință cu poliția și îi face ratați – și așa se instituie o dinamică veșnic-alunecoasă, care și dă mare parte din zvîcul filmului: cum o să-i mai ducă Michelle cu zăhărelul, cît de conspiraționist e de fapt Teddy, dacă Don se va dezice sau nu de el, dacă va reuși Michelle să trimită un SOS polițistului sosit întîmplător în vizită și tot așa.
Este un teren narativ deja foarte ofertant, și trebuie spus că Lanthimos se folosește de mai toate pîrghiile pentru a-l cultiva. Imaginea (Robbie Ryan) vine cu umor vizual, ca în superba secvență a răpirii: din larg, doi flăcăi cu costume improvizate de outlaws de suburbie, alergînd haotic o divă corporate prin curtea mansion-ului ei cu piscină. Cînd nu e umor, e truc dramaturgic: pe durata interogatoriului, Michelle e mai mereu încadrată de jos în sus, așa încît să emane un fel de superioritate de principiu. La fel, scenografia locuinței lui Teddy e controlată la virgulă, spre un fel de unsuroșenie generală prevestitoare de rău, dar care are și ceva trist și înduioșător în ea, pe modelul camerelor de băieți care stau prea mult pe calculator. Coloana sonoră (Jerskin Fendrix) e plină de melodramă și pam-pam-pam-uri care comentează (ironic-)apocalitic „fazele”.
Apoi, desigur, sînt personajele în sine. Se vede că Lanthimos a lucrat cu Will Tracy, un scenarist specializat în satirizarea lumii bune din producții precum The Menu și Succession. Extraterestră sau nu, Michelle e o figură a anului 2025: o șefă de tip nou, în care se întîlnesc bullshit-ul de nivel înalt, feminismul oportunist, hustle culture-ul „996” (program de la 9 la 9, șase zile pe săptămînă), elanul tip pot să fac orice, disprețul de clasă și, la o adică, un imn queer ca Good Luck, Babe! de Chappell Roan. E o partitură cu care Emma Stone a mai frizat și în (excelenta) mini-serie The Curse (r. Nathan Fielder, Benny Safdie, 2023), și care îi iese exemplar și aici: o disprețuim pe Michelle în timp ce ne temem pentru ea, o judecăm pentru lipsa ei de umanitate în timp ce ne distrăm de aceasta. Prin comparație, personajul Teddy are aceeași bogăție a profilului – angst de adolescent singuratic circa Green Day, obsesionalitate de geek, relație hippie cu natura, traseu în zigzag pe spectrul politic, conspiraționism –, dar parcă nu și aceeași coerență. Pentru cineva cu cunoștințe enciclopedice despre insecte, care bunghește inclusiv niște critică a capitalismului tîrziu, pare totuși să accepte cam ușor poveștile cu Împărăția Sa, extraterestrul-andromedan-șef. Din fericire, murmurul profetic îi iese în sine suficient de bine lui Plemons încît tabloul să se închege oricum. Se poate, de fapt, să fie unul dintre rolurile carierei sale.
Rămîne, ce e drept, problema distanței ironice pe care Lanthimos o menține, convenabil, față de personaje și de implicațiile ciocnirilor lor. Neținînd cu nimeni anume, neîncercînd să sondeze vreo nuanță sau contradicție pe pînza socioculturală alcătuită, filmul nici nu este mult mai mult decît suma părților sale. Cum spuneam, însă, Lanthimos se pricepe să facă show.
Vlad Marina este critic de film.
