● N-am avut de ales (Coreea de Sud, 2025), de Park Chan-wook.
Park Chan-wook este un fel de tătic al thriller-ului senzaționalist cu gust. A dovedit-o în filme-cult precum Oldboy (2003), Lady Vengeance (2005) și The Handmaiden (2016), o dovedește și în No Other Choice / N-am avut de ales, prezentat anul trecut în competiția Festivalului de la Veneția și distribuit acum de Bad Unicorn în cinematografele de la noi. Față de predecesoare, revenirea sud-coreeanului pe marile ecrane păstrează fentele formale şi melodrama de farsǎ cinicǎ a universului, dar se avîntă pe soluri ceva mai politice şi mai imediat-contemporane: piața muncii din capitalismul austeritǎții inteligente artificial. Rezultatul este un noir tragicomic cu însuşiri de parabolǎ – unul ilustrat măiastru şi cu destule momente memorabile, dar sabotat în ultimǎ instanțǎ de un prea mare ataşament fațǎ de propria charismǎ narativă.
Începem de la o familie perfectă: tatăl Man-su (Lee Byung-hun, din Squid Game), mama Mi-ri (Son Ye-jin), fiul vitreg Si-one, mezina Ri-one și cei doi labradori. Locuiesc într-o casă spațioasă cu seră de bonsai în curte, se înțeleg bine, au hobby-uri și talente (Ri-one este un child prodigy al violoncelului) și, în general, par să trăiască cea mai dulce versiune a visului middle class. Echilibrul se dovedește însă fragil. Ca specialist cu douăzeci de ani de experiențǎ în prelucrarea analog a hîrtiei, Man-su este prins de partea proastă a revoluției digitale – postul lui se desființează, posturi ca ale lui nu prea mai există, și nenorocirea e că pe el se baza toată familia. Acum casa trebuie scoasă la vînzare, soția trebuie să-și ia un job part-time, hobby-urile trebuie abandonate, labradorii trebuie lăsați în grija părinților. Pînă și abonamentul la Netflix trebuie anulat (un wink wink al regizorului, punctat ironic de inconfuntabilul ta-taaam prin care platforma își salută utilizatorii de pretutindeni). Pentru Man-su, toate acestea echivalează cu o pierdere a demnității de profesionist și breadwinner, de natură să-l împingă către soluții radicale. Pe scurt – este premisa filmului –, dacă nu poate schimba piața, atunci să schimbe (ucidă) concurența. În fond, este vorba despre doar trei CV-uri mai bune ca al lui, suficient de puține încît să le ia la rînd, înarmat cu pistolul pe care bunicul său îl folosise odinioară în rǎzboiul împotriva comuniștilor nord-coreeni (alt wink wink).
Adaptare după romanul satiric The Ax de Donald E. Westlake (1997), care a mai fost ecranizat și în 2005 de legendarul Costa-Gavras, povestea nimerește într-adevăr la țanc și în zilele noastre. Coordonatele ar fi, sǎ zicem, precaritate, disoluție a familiei tradiționale și criză a masculinității. Într-adevǎr, într-un statu quo extrem-individualist, cu prăpăstii tot mai adînci între clasele sociale, ideea că cineva ar putea ucide mai degrabă decît să renunțe la o situație privilegiată are o plauzibilitate tragică. Cu atît mai tragicǎ (dar și comică) cu cît protagonistul nostru este la bază un tip de treabă. Atunci cînd își ucide victimele, nu o face nicidecum cu sînge rece. O face cu chiu, cu vai, împiedicîndu-se, uitîndu-se în altă direcție, plîngînd. În ceea ce este probabil secvența de vîrf a filmului, Park Chan-wook ni-l arată anihilîndu-și primul concurent în urma unei altercații de o stîngăcie aproape slapstick, cu soția acestuia de față, peste un șlagăr coreean asurzitor, cu camera în superbă alunecare haotică de la unul la altul. Este o varietate expresionistă de umor negru, la care pun umărul de-a lungul filmului tot felul de haiducii tehnice: zoom-uri care exclamă absurdul situațiilor, panoramări nenaturale care întîrzie pentru efect dezvăluirile, montaj care trece – asociativ, aproape eisensteinian – de la un Man-su pe cale să verse post-crimǎ la un pleosc al valurilor peste stînci.
Și, inițial, acest tandem de cotidian distopic și artificialitate asumată chiar funcționează. Sîntem în priză, urmărind o hiperrealitate perfect coregrafiată, dincolo de ghilimelele căreia recunoaștem realitatea noastră. Problema este cǎ tonusul nu se menține pînă la capăt. La douǎ ore şi douǎzeci de minute, filmul reuşeşte contraperformanța de a fi şi o idee prea lung, şi o idee subdezvoltat. Explicația are de-a face, culmea, chiar cu mǎiestria (conştientizatǎ) a storytelling-ului. Prea sedus de propriul act de virtuozitate, No Other Choice tinde sǎ piardǎ din vedere prioritǎți narative mai pămîntene, precum ritmul poveştii şi evoluția personajelor. Ritmul, de exemplu, suferǎ dintr-un dozaj inegal al conflictelor, rǎsturnǎrilor şi enormitǎților în economia întregului. Cînd artificiile pornesc aşa devreme, pocnitorile ulterioare riscǎ sǎ se piardǎ în peisaj: atmosfera devine de after-party, cînd ar fi trebuit sǎ fie de peak hour. Și nici povestea paralelǎ – viața interioarǎ a personajelor şi dinamica lor ca familie – nu e suficient de densǎ încît sǎ compenseze. Dacă de Man-su ne mai apropiem cît de cît prin prisma întîlnirilor oglinditoare cu alți hîrtieri-pe-cale-de-dispariție, soția Mi-ri și fiul Si-one, de fapt principalele contragreutǎți afective ale filmului, par mai degrabǎ fuşeriți. Nu aflăm cu adevǎrat ce e în sufletul lor sau ce înseamnǎ pentru ei toatǎ aventura la care asistǎ de pe margine, cum nu aflăm decît vag cum se transformǎ relația lor cu Man-su. Or, dacǎ nu aflăm, nu ne mai intereseazǎ, sau în orice caz nu ne mai loveşte la fel de tare nici cǎ filmul se terminǎ aşa şi nu altfel – o verigă empatică e lipsă. E drept că morala existǎ şi are în sine o forțǎ concluzivǎ, ca de împachetare a tabloului. Dar, pentru un thriller altminteri atît de exuberant, parcǎ e pǎcat ca tocmai artificiile de final sǎ nu mai vină.
Ce rămîne însă valabil e că: 1) puțină lume ştie sǎ se joace cu limbajul cinematografic ca Park Chan-wook; 2) un exercițiu de stil middlebrow, ce reușește să fie simultan actual, accesibil şi original, nu e de ici, de colo, fie că vorbim de Hollywood, film festivalier sau reprezentare artistică în general.
Vlad Marina este critic de film.
