● În lumină (Germania, Marea Britanie, 2025), de Tom Tykwer.
Filmele despre ceea ce se cheamă familia (post)modernă continuă să fie actuale – un exemplu recent este Das Licht, comeback-ul regizorului german Tom Tykwer (Run Lola Run, Cloud Atlas). Aici, familia se numește Engels și constă în părinții Tim (Lars Eidinger) și Millie (Nicolette Krebitz), copiii adolescenți Frieda (Elke Biesendorfer) și Jon (Julius Gause), și, uneori, juniorul Dio (Elyas Eldridge), fiul lui Millie dintr-o relație extraconjugală.
Tim lucrează în publicitate și e prototipul tatălului cool, artist-ajuns-în-slujba-corporațiilor, cu un pic de manchild – are papagal, se pricepe să relativizeze, alunecă ușor printre responsabilități, umblă gol prin casă, întîrzie mereu. Millie lucrează la un ONG care face proiecte comunitare în Kenya și este prototipul mamei middle aged ajunse (pe bună dreptate) la capătul puterilor – dedicată trup și suflet muncii sale, mereu insuficient de prezentă pe acasă, mereu stresată, la o adică și cam narcisistă, în orice caz complet desprinsă amoros de Tim. Frieda este acea enfant terrible a scenei berlineze – veșnic prinsă între hedonism glam, vinovăție apropo de propriul privilegiu și durerea de a nu fi văzută și ascultată (nici măcar de propriii părinți). Jon este adolescentul-gamer care stă mai mult în dormitor – introvertit, aerian, sensibil, fluent pe chat, anxios în viața reală. Dio este un fel de martor bonom la întreaga situație – se întristează un pic cînd îi aude cum se ceartă, apoi începe să fredoneze Bohemian Rhapsody.
Practic, Engelșii sînt familia disfuncțională par excellence: atomizată, alienată, comodă, arogantă în propria prosperitate. Salvarea lor – și începutul de facto al filmului – se dovedește a fi Farrah (Tala Al Deen), o doctoriță refugiată din Siria care ajunge, de nevoie, menajera familiei și, de acolo, confidenta tuturor. Pe lîngă faptul că e calmă, înțeleaptă și mai empatică decît părinții și copiii la un loc, Farrah are în plus și un secret care frizează miraculosul: terapia psihedelică prin lumini, printre beneficiile căreia se numără trezirea conștiinței din somnul rutinei zilnice și reevaluările din temelii. Nu trece mult și o pot confirma și Engelșii, care se lansează astfel pe drumul – desigur accidentat, și în asta constă filmul – către lumina de la capătul propriului tunel de traume personale și relaționale.
Dacă toate astea lasă senzația de trei filme într-unul, e pentru că, într-un fel, așa și e – demersul lui Tykwer e și maximalist, și deloc respectuos față de incompatibilitățile oficiale dintre influențele pe care le remixează. Pe parcursul celor aproape trei ore, avem și satiră socioculturală (Ruben Östlund), și melodramă Kammerspiel cu adîncimi psihologice (Haneke), și basm magic-realist, și coming of age cu suflețel, și musical autoironic. Și cadre strînse din mînă, și panoramări eye candy cu drona, și instantanee indie cu haze movuliu, și randări VR cu universul-matrix, și animație stil Comic Con. Cuplat și cu faptul că povestea în sine e prea arborescentă și dezlînată ca structură pentru ca unele fire să nu rămînă în aer, filmul riscă într-adevăr să pară despre de toate și nimic anume. Trebuie spus că așa a și fost primit în cronicile care au urmat proiecției sale în deschiderea Berlinalelor de anul ăsta. Un alt reproș, de altfel întemeiat, se leagă de personajul Farrah și de felul în care el reproduce clișeul (post)colonial al Nobilei Străine din Orientul Mijlociu – o ființă absolut-bună și absolut-etică, în stare să treacă, în numele umanității, peste orice tensiune sau rîcă (rasială, etnică, de clasă) care ar fi despărțit-o în mod normal de persoane ca Engelșii. Ar fi avut sens ca Farrah să fie rezervată sau furioasă pe problemele lor, nu să se apuce să îi vindece.
Trecînd peste asta, însă, pare totuși clar că sînt și lucruri de salvat din filmul lui Tykwer. Cu tot izul ocazional de ready-made, personajele sînt suficient de dense și de bine jucate încît să le credem și să ne devină dragi. Dialogurile sînt totuși nuanțate, dramaturgia conflictelor e eficientă. Cît despre fotografia socioculturală de ansamblu, da, este o fotografie îngroșată, puternic estetizată și pe alocuri superficială. Rămîne însă o fotografie perspicace, care știe să surprindă aspirații, contradicții și gînduri intruzive și să extragă, prin extrapolare, sensibilitate contemporană din ele. Și mai e ceva. Das Licht este un film wholesome, asumat-nerealist în optimismul său. Dacă își permite ornamente și rezolvări miraculoase, nu e pentru că nu și-ar da seama că realitatea e mult mai tulbure de atît. E pentru că, în lumea desacralizată și cu viitorul incert care este lumea noastră, uneori avem nevoie să credem că asemenea rezolvări sînt posibile – fie și pe jumătate, fie și în glumă. E revrăjirea strategică a vieții, ca antidot la strigătul existențial care vine din camera sufletească alăturată. Das Licht ne spune, de fapt, ce frumos ar fi fost să fie așa.
Vlad Marina este critic de film.
