● Odiseea (SUA, Marea Britanie, 2026), de Christopher Nolan.
Încep printr-un disclaimer: într-o vreme, mi-au plăcut foarte tare filmele lui Christopher Nolan. The Prestige (2006) a fost, probabil, una dintre primele mele întîlniri (11-12 ani) cu ceea ce s-ar chema magia cinema-ului. Nu doar pentru că avea doi protagoniști magicieni, ci pentru că, față de ce mai văzusem pînă atunci, le avea cumva pe toate: forță epică, idei, imagine, muzică, replici memorabile, întorsături, flirturi cu știința (pentru mine, David Bowie a fost mai întîi Nikola Tesla, abia apoi Ziggy Stardust). Avea, pe scurt, spectacol. Unul destul de deștept în felul în care acroșa din mers, menținînd mereu suspansul, acele teme mari (ambiția, obsesia, rivalitatea, sacrificiul, inovația, pericolele ei etc.). Din oarecum aceleași motive mi-au plăcut, ulterior, și Inception (2010) și (mai ales) Interstellar (2014). După aceea, recunosc, ceva nu s-a mai legat. Clar am început și eu să-mi pierd din coarda sensibilă pentru mașinăriile epice, dar aș zice că și Nolan a început să se piardă un pic în propriul maximalism. Văzînd acum Odiseea, aș zice că poate chiar un pic mai mult.
Să începem cu protagonistul. La fel ca la Homer, Ulise (Matt Damon) ne este înfățișat ca un om al contradicțiilor. Suficient de ingenios încît să vină cu o scamatorie precum calul troian, dar și suficient de mîndru și de nesăbuit încît să riște siguranța echipajului său umilindu-l pe ciclopul Polifem, întîmplător fiul lui Poseidon. Slujitor devotat al Atenei (Zendaya, într-o apariție cam ștearsă) și sfidător recidivist al zeilor și al sorții. Apărător înfocat al principiului ospitalității față de aproape (legea Xenia, un laitmotiv pe tot parcursul filmului) și participant de (ne)voie la șubrezirea acestuia (specularea caracterului sacru al ofrandei prin calul troian, prădarea insulelor întîlnite în lungul drum spre casă). Spre deosebire de Homer, Ulise al lui Nolan e mai tăcut și, cel puțin teoretic, mai introspectiv. Arcul eroului nostru nu mai presupune doar nostalgie pentru Ithaca natală, dor de Penelopa (Anne Hathaway) și durere de a-și vedea camarazii căzînd unul cîte unul cu el la cîrmă, ci și o chestionare vecină cu regretul a propriilor fapte de vitejie.
Ei bine, în deplasarea asta fundamentală se poate ghici, cumva, întreg etosul (declarat al) adaptării. Odiseea lui Nolan se înscrie în ceea ce istoricul François Hartog ar numi, probabil, „regim de istoricitate prezentist”. O reprezentare (fantasy-)istorică ce oglindește preocupări ale anului 2026 (A.D.). Vedem asta, de exemplu, în inflexiunile feministe ale unor personaje ca Penelopa sau Circe (Samantha Morton, într-un rol foarte bun). Confruntată cu asaltul pețitorilor conduși de Antinous (un Robert Pattinson cam caricatural), regina Ithacăi deplînge ordinea pronunțat patriarhală care o împiedică să domnească de una singură din postura de văduvă. La fel, atunci cînd vrăjitoarea de pe insula Aeaea preschimbă echipajul lui Ulise într-o turmă de porci, sugestia (amuzantă) e că nu ar face decît să arate bărbații sub adevăratul lor chip. Tot de prezentism țin și casting-ul multietnic al filmului și opțiunea sa pentru o engleză a zilelor noastre. Elena din Troia e interpretată de actrița mexicană de origine kenyană Lupita Nyong’o, și tot ea o joacă și pe Clitemnestra, soția „trădătoare” a lui Agamemnon. Telemah (Tom Holland) i se adresează lui Ulise prin dad, Ulise (deghizat în cerșetor) i se adresează Penelopei prin ma’am.
În sine, toate astea nu ar fi o problemă (trec peste sonoritatea de G.I. Joe a lui ma’am). E normal și chiar de dorit ca o ecranizare contemporană a unui text clasic – the text clasic – să încerce un dialog între trecutul reprezentat și prezentul reprezentării. Asta încerca, pînă la urmă, și traducerea lui Emily Wilson (2017) din care s-ar fi inspirat acum Nolan (prima realizată de o femeie și prima atentă la bias-ul patriarhal al traducerilor de secol XIX-XX, care atribuiau personajelor feminine o pasivitate care lipsea din Homer). Problema e că, la capătul celor aproape trei ore de spectacol epic, impresia e de prezentism preponderent decorativ, care locuieşte o poveste tratatǎ mai degrabă superficial. În actele sale întîi și doi, filmul nu face, în mare parte, decît să înlănțuie evenimente în montaj accelerat, cu pivoți în Ulise (care își rememorează călătoria de pe insula lui Calypso / Charlize Theron) și Telemah (care călătorește spre Sparta pentru a afla lucruri despre tatăl său). Puținele conversații care își fac loc printre secvențele de acțiune – unde vedem, într-adevăr, desfășurări impresionante de forțe (mizanscenă, imagine, efecte speciale) – au aproape exclusiv rolul de a propaga mai departe acțiunea. Cînd, în actul al treilea, filmul încearcă în sfîrșit să activeze și un oarecare palier afectiv/psihologic și să găsească o adîncime personajelor, rezultatul e fie plat, fie cringe. În cazul nefericit, avem un fel de spoialǎ vag inspiraționalǎ, colț cu un vizionarism de extracție Disney. „Give up the fight, give up control, and live” (Calypso către Ulise, în momentul plecării spre Ithaca). „Welcome home… stranger” (Telemah, cu subînțeles, către cerșetorul pe care îl recunoaște drept tatăl său). „Civilization will rise again and our mistakes will once again be forgotten” (Ulise către Penelopa, în schimbul de final cu apus pe fundal).
Prăbușirea civilizațiilor, a vechii ordini, a Xeniei. Posibilitatea reconstrucției lor prin oameni încă neîntinați. Cam asta pare să fie morala spre care țintește per ansamblu Odiseea, făcînd la nimereală cu ochiul zilelor noastre. Personal, mă declar neconvins. Fața de alte teme mărețe dezvoltate de Nolan, cele de aici par, ca niciodată, ceva de bifat ca să ajungem mai repede înapoi la bătaie. O paradă de profunzime și gîndire luminată, a cărei fușereală se vede poate cel mai bine în arcul așa-zis emancipator al Penelopei. Pînă la urmă, înțelegem, tot de aspra-dar-buna guvernare a Tatălui e nevoie – un Ulise, un Menelau, un Agamemnon, hai, chiar și un Telemah, numai să fie law and order (conservatorism). O fi Agamemnon crud, mîndru și lacom, dar ce războinic strașnic este și ce epic arată contre-jour în armura lui supradimensionată (Batmangamemnon?) atunci cînd porțile Troiei se deschid apoteotic și aheii țîșnesc pe lîngă el din întuneric…
Vlad Marina este critic de film.
