Ca un somnambul incapabil să realizeze unde e, ca un zombie cu sistemul nervos iremediabil avariat, ca un vapor fără cîrmă în mijlocul unui ocean furios, România coboară în adîncuri. Nu mai vede în față, a uitat ce e în spate și pare că a decis să pășească cumva lateral, în afara istoriei. Și asta la scurt timp după ce, după toate statisticile și măsurătorile, putea spune că a reușit saltul din penumbra aceea în care au loc îndeobște ghinioniștii și vinovații. Țara pare că suferă un fel de sindrom al impostorului și a hotărît să se autosaboteze pentru a se întoarce în epoci de mizerie și literatură inexistentă de sertar.
Nu știu pe nimeni care să poată explica de ce Guvernul face jumătăți de reforme ale căror costuri le impune ostentativ acelor sectoare (mari) de populație care au participat cel mai puțin la împărțirea avuției naționale. De ce Guvernul României începe reparațiile concediind chelneri, reducînd veniturile studenților sau mărind TVA-ul pentru toată lumea. Chiar de două ori, dacă e să credem un articol „pe surse” din Libertatea.
Nu am o explicație nici pentru înduioșătoarea empatie arătată de președintele României magistraților care muncesc, se pare, mai mult decît omologii lor din alte țări. Pot trage concluzia că, dacă mai găsim vreo profesie în aceeași situație – neprobată în vreun fel –, ar trebui să le asigurăm condiții asemănătoare castei de privilegiați ocupați să facă planuri de pensie la 48 de ani. Să asigurăm, de ce nu, pensii speciale angajaților de la casele de pariuri, recuperatorilor de datorii și art director-ilor din agențiile de publicitate. Întrebați-i. O să vă spună că muncesc mult. Foarte mult. Și nici măcar nu mint. Spre deosebire de magistrați, oamenii aceia sînt eficienți.
Că politicienii români sînt profund neatenți la muzică și își continuă marșul spre noi culmi de ipocrizie nu e chiar o știre. Însă cînd o fac atît de hotărît într-o vreme în care tensiunile sînt așa de mari încît aerul pare la un scurtcircuit distanță de explozie, te poți întreba dacă nu cumva sîntem părtași involuntari la un fel de suicid colectiv. România încă mai are bani, mai are oameni, mai are resurse de toate felurile pentru a ieși calm dintr-un impas temporar. Ce nu mai are România e încrederea în propria-i capacitate de a rezolva lucruri. Nimeni nu mai crede pe nimeni și toată lumea e nervoasă, suspicioasă și în căutarea unui vinovat.
Sînt vreo cîțiva cretini fără imaginație care au împrumutat o linie retorică de aiurea și găsesc vinovatul în străinii angajați pe cîteva amărîte sute de euro în toate job-urile pe care românii nu le mai vor. Și ăștia au probleme de încredere. În sine. Sînt teribil de speriați că vor fi înlocuiți și că străbuna Românie va deveni un fel de colonie de perverși, practicanți de religii exotice și traficanți de carne de dac.
Excentrici am avut tot timpul, însă excentricii violenți sînt un semn al timpului. Iar specia asta e practicantă a unui soi de nihilism enervant care are ca bază presupunerea că România și cultura ei sînt atît de fragile încît pot fi șterse rapid din istorie de doi livratori bengalezi. Cine nu are, de fapt, încredere în România? Asiaticul care vine să muncească sau huliganul de la Noua Dreaptă care simte în adîncul sufletului său mic că e la două șaorme distanță de la a-l înlocui pe Zelea Codreanu cu Osama bin Laden sau cine știe ce alt profet d-ăsta gata să jertfească sîngele altora în numele unor halucinații? Incidentele violente nesancționate decît vag de mediile politice care simt că n-ar trebui să se implice în astfel de probleme validează comportamentul antisocial. La fel cum refuzul autorităților de a lua în serios violența de gen a făcut din femicid un fel de rușinoasă tradiție locală care nu dă semne că va dispărea curînd. Politicianul român generic simte cumva că nu va fi luat în seamă și încearcă să treacă pe sub radar ori de cîte ori societatea are nevoie de claritate morală și de un pic de curaj. Un eșec plenar.
În spațiul public românesc, nimeni nu mai crede în bunele intenții ale celorlalți. Nu mi-e clar cînd am decis că trăim fiecare pe o insulă și de acolo să strigăm nervoși unii la alții. „Ceilalți” sînt, zilele astea, de două feluri – cei care vor să îți facă rău și cei care încă nu s-au decis cum să îți facă rău. România nu mai crede în oameni buni. Acest colaps al încrederii e pe toate palierele, însă, cel puțin la nivel politic, el are nevoie de un răspuns rapid. Coaliția de guvernare privește spre public cu jumătate de privire și cu teamă. Ar trebui să se întrebe de ce nu e în stare să țină capul drept.
În absența unui răspuns, vom continua zombificarea pînă la inevitabila autodistrugere. Atunci nu va mai fi nimic de înlocuit.
