Săptămîna asta, prin bulele civico-politice bucureștene au fost mai multe episoade de preasfîntă indignare scandalizată. Nimic anormal. Furtuni local-digitale în care se semnalează superioritatea morală sînt semnul timpului. Poate se va scrie cîndva despre meteorologia indignării. Ploaia de invective, rafalele de ironii, valurile de exasperare și arșița apocalipsei sînt tovarăși de drum loiali și constanți. Poli magnetici năuci arătînd în fiecare zi altceva, alte puncte cardinale decît cele de ieri deși majoritatea dintre noi nu prea ne mișcăm în viața reală. Avem cam aceleași convingeri de săptămîna trecută, doar vîntul indignării bate din altă parte.
De data asta, problema a fost prezența unor steaguri palestiniene la un miting care urmărea să sensibilizeze populația în legătură cu femicidul. Că militanții pro-Palestina piratează evenimente n-ar trebui să fie vreo știre. Asta e o strategie de atragere a atenției veche de cînd lumea. De la excentricii care aleargă dezbrăcați pe terenuri de fotbal pentru a opri cruzimea împotriva animalelor pînă la irakianul acela care a încercat să îl pocnească pe George W. Bush cu un pantof într-o conferință de presă, istoria e plină de exemple în care nemulțumiții au folosit evenimentele altora pentru a întoarce atenția lumii spre problemele lor.
Nu o să speculez aici cîtă dreptate au sau nu au purtătorii de steaguri din week-end-ul trecut, mă mulțumesc să remarc doar că au energie să protesteze. Nu e puțin lucru într-o Românie care fierbe la foc mic, dar e, în același timp, blocată într-o inexplicabilă stupoare care aduce adesea cu o semi-comă alcoolică.
La același protest au fost și cîteva mesaje anticapitaliste. Singura mirare aici e de ce sînt atît de puține și atît de tîrziu. Cred că 35 de ani de avans economic ne-au oferit suficientă complexitate cît să nu mai avem unanimități.
Departe de stradă, judecătorii Curții Constituționale au decis, în baza unei tehnicalități, să mai tragă un pic de timp cu reforma pensiilor speciale pentru magistrați. Nu insist asupra eforturilor de-a dreptul scîrboase pe care împărțitorii dreptății le fac pentru a rămîne o castă ale cărei privilegii nu pot fi atinse. Există probabil grupuri de crimă organizată unde decența și bunul-simț au mai mult loc decît prin birourile CSM. O să remarc doar că pensiile acelea uriașe și degrabă consumate de beneficiari vor fi plătite și de militanții pro-Palestina, și de anticapitaliști, și de suporterii tăcuți și speriați ai Israelului, și de martorii lui Javier Milei, și de suveraniști, și de hipsteri și de vînzătoarea de la Mega Image. Plătește toată lumea.
Pentru ce? Pot înțelege că e o mică parte din societatea românească ce profită de pe urma unui stat disfuncțional. Însă partea aceea e foarte mică. Cîteva mii de politicieni și funcționari, niște business-uri mai mari și cam atît. Restul plătesc. Angajatul, proprietarul de butic, profesoara sau asistenta medicală plătesc. Lună de lună și an de an, pînă cînd boala, oboseala și lehamitea îi iau dintre noi.
Ceea ce încerc să subliniez e că, păstrîndu-ne identitățile diferite, putem fi de acord că bună parte din chestiunile care ne scot din sărite vin dintr-o dezbatere publică profund paralelă cu întrebările care ar putea duce la schimbare.
România e campioană absolută la violențe împotriva femeilor nu pentru că sînt pedepse prea mici, ci pentru că, în interiorul sistemului, se ajunge la discuția despre pedepse prea tîrziu. Nu pentru că nu avem legi, ci pentru că poliția și magistrații nu le aplică. Iar capitalismul devine bau-bau nu pentru că e e intrinsec rău, ci pentru că varianta lui românească are tendința să alunece în ridicol tezist și să ajungă, asemeni comunismului, „o idee bună aplicată prost”. Mecanismele de reglementare sînt formale și impotente. Echilibrul e imposibil. Nu mîna invizibilă a pieței domină în România, ci mîna foarte vizibilă a cîtorva nesătui. Politica noastră externă e ambiguă nu pentru că marile puteri sînt prea mari sau ne vor răul (l-or vrea unele, dar asta e o discuție separată), ci pentru nu are nici un fel de direcție de conștiință.
Am zis că stînga are nevoie de reprezentare. Cred că o poate obține în momentul în care va înțelege că poate funcționa ca o federație de interese, nu ca un amalgam cacofonic de grupuri care se acuză unele pe altele de impurități ideologice. Și, dacă ne uităm mai bine, nu numai stînga are nevoie, ci și la dreapta ar fi niște lucruri de spus.
Probabil singurii cetățeni care mai cred într-o schimbare zilele astea sînt martorii lui Călin Georgescu. Ei nu au întrebări. Doar certitudini.
